Mie-mi place Trăistariu de nu mai pot. Sincer. E o bijuterie. E ca o perlă, numai că una care nu încape pe niciun inel și nu-și găsește locul pe niciun șir. Nu știu cum face că nu se potrivește nicicum niciodată. Și doar se străduie săracul pe toate părțile. Se-ajută. Vrea. Când i-a căzut părul, și-a pus altul. Când și-a dat seama că arată ca un băiet de clasa a opta, s-a dus la sală. Ce să-i faci dacă era mândru de el? Câți dintre noi am trecut printr-o schimbare din asta? Nu mulți. Sigur, și mai puțini și-au făcut poze în chiloți la oglindă ca să documenteze transformarea, dar asta nu-l face pe el mai puțin de laudă pentru eforturile pe care le face, nu?
Și iată, finis coronat whatever, Mihai Trăistariu, pardon, M I H A I scoate un cântec să rupă Eurovizionul-n cinșpe și-i trântește și un videoclip re-vo-lu-țio-nar. Am petrecut patru minute și șase secunde intense și vă jur că nu m-am desprins de calculator, deși aș fi vrut s-o fac de la secunda 3. Am văzut un minunat exemplu despre cum să faci mereu același lucru, așteptând rezultate diferite. Un cântec despre pace. Astea-s bune, n-ai ce comenta. De la Cântarea României la Eurovizion, astea trec primele. Tema asta e tot timpul la modă, de-aia și fetele de la Miss Univers au ca obiectiv primordial pacea lumii. Fără ea nu se poate. Perfect.
Un erou. Pardon, un super erou – M i h a i, pronunțat răspicat, cu accent american, caută în tot Universul locul perfect unde e numai pace, fără foamete și ură, unde să ducă oaminii care a mai rămas în lume. De-aia nimeni n-a făcut nimic până acum, că ne trebuia un super-erou pe măsura Universului. Americanii au eroi de continent, poate unu-doi de planetă. Luke Skywalker e varză și Han Solo a murit deja. M i h a i, cu păr pe cap și bicepși noi, vă zic, M i h a i va salva lumea, nimeni altul. Doar că super-eroul ăsta apare uneori cu creierii pe dinafară și nu-s tocmai sigură că asta-i bine. Arată ca un klingonian binevoitor, or așa ceva 1) nu există și 2) e o jignire pentru klingonieni. Să sperăm că în căutarea lui n-o să dea peste vreun klingonian, că n-o să-i fie bine.
Și eroul ăsta caută Paradisul cu nume de stațiune la mare (Paradisio) vreme de patru minute și ceva, în timp ce un grup de dansatori face un balet cu o coregrafie de cămin cultural din Fundu Moldovei. Zici că băieții ăia au învățat singuri să danseze, după casete video, până și fie-mea se mișcă mai coordonat (și fie-mea când se mișcă arată fix ca o caracatiță). Mai rău, baletul ăsta e pus într-un decor de caiet de amintiri de pe vremea noastră, completat cu decupaje și inimioare din staniol de ciocolată.
N-am rămas până la capăt decât ca să văd dacă super-eroul nostru găsește Paradisul, dar se pare că bunele lui intenții sunt sabotate din interior. Cu dansatorii ăia nu faci nimic, nene, oricâte octave și triluri bagi în cântecul tău de pace. Mi se pare și normal ca la sfârșit robotul ăla să-ți întoarcă spatele și să-ți dea cu flit, nimeni nu vrea să bage în paradis niște oameni reprezentați de tine și dansatorii tăi.
Măcar dacă făceai un cântec despre cum numai dacii pot să aducă pacea, pe bune. Mergea ca uns.
(publicat în Sereniti)