Poate voi nu v-ați pus niciodată problema, dar să știți că eu mă bucur nespus că nu sunt Sf. Petru. Adică, ce poa’ să fie greu să stai la Poarta Raiului și să zici ca badigarzii de la club: tu – da, tu – nu, tu – du-te și schimbă-te și vino după aia, tu – stai nițel că vreau să-ți spun ceva despre rochia ta? Păi poate, că în fișa postului zice că ești singurul cu cheile de la Poartă și aici aș fi f&%$t meciul grupa mare. Să mă vedeți dimineața cum vin la serviciu și mă caut de chei în toate buzunarele și-n toate papornițele și-n una din trei zile uit cheia acasă și tre să mă milogesc de cineva să mă lase să intru. Păi, dacă eram Sf. Petru, se făcea un codălău de creștini nemulțumiți până mă-ntorceam eu cu cheia, ai de capu meu! Sau dacă ar fi vrut Doamne-Doamne să iasă la plimbare, voi credeți că ar avea el răbdare până caut eu în toate sertarele și pe urmă îmi dau seama că am uitat cheia la baie când am fost la pipi? Nu, nu, aș vrea să fiu multe lucruri, nu și Sf. Petru.

Am fost odată la un curs în străinătate. La hotel stăteam la parter și în loc de balcon aveam ieșire la o terasă. Locație excelentă, în fiecare seară se aduna lumea la mine ca la cârciumă. Problema era că dacă ieșeai pe terasă, ușa se închidea automat în spatele tău. După două săptămâni de curs am adunat vreo șapte cartele, dintre care trei cerute într-o singură noapte.

Bun. Ce voiam să spun? Ne-au schimbat sistemul de intrare în bloc. De la cod s-a trecut la cartelă și cheie. Printr-o minune inexplicabilă, am apucat să cerem la timp câte de unele și câte din celelalte. Și pe urmă s-a rupt filmul. Vineri dimineață, înainte să plecăm pe Transfăgărășan, am avut următorul dialog:

Eu: – Am impresia că am văzut un anunț jos, că ăștia dau drumul de mâine la sistemul nou.

El: – Vezi că avem câte o cartelă și o cheie.

Și pe urmă ne-am dus fiecare în treaba noastră.

Duminică seara am ajuns în București obosiți și nespălați și cu o dorință incontrolabilă de mers la baie. Am descărcat un maldăr de bagaje din mașină, ziceai că suntem studenți la începutul anului. Le-am dus pe toate în viteză la bloc și asta a fost tot, fiindcă ușa era închisă cu noul sistem. El uitase complet ce i-am zis eu, mie-mi ieșise din minte ce-mi spusese el. Cheile stăteau cuminți la locul lor, în casă. Fețele a cel puțin doi dintre noi trei erau roșii de stres de vezică și toată lumea din bloc părea să fie în parc, fără dorința de a se întoarce acasă.

Într-un final am intrat. Am luat cheile și ni le-am împărțit: o cartelă la el, cheia și o cartelă la mine. În timp ce ni le împărțeam, am spus:

– Ah, ce bine, mâine vine și doamna la curățenie și-i dăm și ei cheie.

A venit, sigur. Dar cheia pe care voiam să i-o dăm era la mine, iar eu eram la birou, la zece kilometri de casă.

Va continua, sunt convinsă.