Copilul nu se simte bine, stă acasă. Halul de nu se simte bine care cere și mamă. Stau și eu acasă.
Acasă nu e mâncare, pentru că nu e de obicei. Comandăm pizza, normal. Cu extra-pepperoni.
Pizza vine la timp. Copilului îi crește lumina în ochi.
– Ce foame mi-i, zice copilul.
Eu caut portofelul. Portofelul nu-i. Caut peste tot. Nu e. Pizza boy e răbdător. Portofelul nu e nicăieri, nici măcar la gunoi, locul meu preferat de pus lucruri.
Copilul scâncește. Lumina din ochii lui pălește. Pizza boy încă are răbdare. Portofelul probabil e la mine pe birou, la zece kilometri depărtare.
– Ce foame mi-i, zice copilul.
Pizza boy se mută de pe un picior pe altul. Situația devine penibilă. Lumina din ochii copilului s-a stins.
Și-atunci am plătit pizza cu monede de 50 de bani. Știți voi, alea de care n-avem nevoie niciodată.
Mai nasol e la țară că nu poți aduna nimic in pușculiță. Magazinele s-au învățat să-și vândă bombonelele pe post de rest. „Nu am să vă dau rest 50 de bani, dar vă dau o bombonică”.
Atunci, chiar viața-i greu!
tru dat. ce-am făcut eu a fost să încerc să le dau câte o bomboană când nu aveam eu 50 de bani și atunci să vezi ce fețe fac. durează ceva, dar se dezvață.
Mai nasol e când ai idei fistichii în cap cum că „monezile (de orice fel) e și ele bani” și le utilizezi în mod frecvent și ai maxim 3 lei în forma asta; în portofel, pt că acolo stau banii pe care îi utilizezi.
Am încercat să țin bani cash în casă (o formă de economisire). Am aruncat plicul la o „curățenie generală a sertarelor” când teancurile de hartii „de aruncat” și „de păstrat” s-au întrepătruns.
Yup. Știu ce zici. Eu am aruncat odată un salariu întreg, a doua zi după ce l-am primit.
Auch. Asta ar fi durut tare de tot.