Viața-i greu, faza pe taxiuri (2)

Mai am una cu taxiuri, tot din vremea aia veche, când plecam în creierii nopții de la birou.

Înainte, însă, câteva informații:

Frumosul oraș Piatra-Neamț e-ntr-o vale, înconjurat de patru dealuri pe care noi le alintăm munți: Pietricica, cunoscut mai ales din clișeele din fotbal (echipa de la poalele, bla bla bla), Cârloman, despre care nu știu să vă zic nimic, Cernegura, cu care am reușit să mă dau mare în Muntenegru pentru că înseamnă același lucru (Muntenegru = Crna Gora) și Cozla, care e, de fapt, reperul. Pe vremuri era și o bere Cozla, iar cei care au reușit s-o bea din sticle care fuseseră bine spălate de ulei spuneau că nu era chiar rea. Reținem de aici denumirea de „Cozla”, ca în imaginea de mai jos (de aici):

cozla96

În București existau, tot atunci, Spitalul Titan (acum Județean Ilfov) și Policlinica Titan. Eu stăteam lângă Spitalul Titan. Reținem „spital” și „policlinică”.

Excelent, acum începem valsul.

Am chemat taxi la ora 12 noaptea. Eram ruptă, se organiza nu știu ce congres internațional sau reuniune mondială sau orice și toată lumea era ultra stresată și nedormită. Când ieșeam de la birou abia legam două vorbe logice, în rest spuneam numai prostii.

M-am suit în mașină și i-am dat drumul:

– Bună seara, pe Aleea Cozla, vă rog, în spatele Spitalului Titan.

– Bună seara, mergem, dar Aleea Cozla e pe lângă Policlinica Titan, nu la Spital.

– Nu, e în spatele Spitalului Titan, pe lângă Stadionul Național.

– Da, eu știu unde e Spitalul Titan, dar Aleea asta Cozla e lângă Policlinica Titan.

Pauză îmbufnată. Eu, care aveam cu cinșpe ani mai puțin decât acum, eram mai mereu stresată și atentă să nu mă facă vreun taximetrist. Ceea ce era absolut clar că era cazul.

– Domnule, eu am stat fix lângă Policlinica Titan (true horror story și asta) și nu acolo trebuie să mergem.

…..

– Dar unde mergem, domnișoară?

– Pe Aleea Cozla, lângă Spitalul Titan.

– Eu vă duc la Spital, dar acolo nu e nicio Alee Cozla, aia e lângă Policlinica Titan.

Altă pauză îmbufnată, timp în care mi-am cântărit opțiunile. Ar fi putut să mă lase lângă spital, că nu era departe, dar eu voiam să mă ducă fix acasă, pentru că mi-era frică de muream de cei doi câini de lângă bloc, care nu mă lăsau să intru nici ziua, ce să mai zic de miezul nopții.

– Vă rog să mă duceți pe Aleea Cozla.

– La Policlinica Titan.

– Nu, la Spitalul Titan.

Vă spun, am ținut-o așa langa cam zece minute, până când am ajuns în locul în care omul trebuia să meargă ori în față, ori la dreapta. Pentru cine a deschis mai târziu internetul, acum cinșpe ani taximetriștii n-aveau GPS, numai niște hărți flendurite, pe care nu le scoteau pentru oricine. Taximetristul părea calm, cred că la ora aia îi era indiferent cât se plimbă și puteam să fiu cât de isterică voiam, atâta vreme cât n-avea de-a face cu un bețiv agresiv, nu era nicio problemă. În mine, în schimb, creștea adrenalina și m-am gândit cum să rezolv problema o dată pentru totdeauna:

– Stai, domnule, dumneata spui că eu nu știu unde stau?

Am băgat mâna adânc în geantă, am scobit îndelung și-am găsit portofelul. Din portofel am scos buletinul pe care voiam neapărat să i-l vâr sub nas de pe scaunul din spate.

– Ia uitați ce scrie aici, zic biruitoare, Raluca Xulescu, Aleea Codlea numărul…[tăcere. tăcere. tăcere apăsătoare]. Hm. Vă rog să mă duceți…

– Lăsați, că acuma n-o să mai uit niciodată.

Sfârșit.

 

3 comentarii la “Viața-i greu, faza pe taxiuri (2)

  1. Poveste de la nevastă. Protagonistă: o colegă de-a ei, acum câțiva ani.
    Într-o noapte, la birou, pe la vreo inumană oră 1 spre 2 la care doar auditorii financiari mai râșnesc printre hârțoage, colega hotărăște că e de ajuns ce e de ajuns și cheamă taxi să plece acasă. Relativ inutil de altfel, la 7 dimineața trebuia să raporteze din nou din birou, dar anyway, gestul contează 🙂
    Vine mașina, colega se suie în spate cu grația unui zombie, trage ușa după ea și rămâne nemișcată cu poșeta pe genunchi holbându-se la fel de zombie la/prin tetiera din față de parcă era transparentă.
    Taximetristul se uită puțin cruciș la toată scena, dar presupune că mai așteaptă pe cineva să coboare din birou și își vede mai departe de contemplarea luminilor de pe stradă.
    După vreo cinci minute de așteptare, văzând că nu mai coboară nimeni, își dă seama ca nu e chiar totul în regulă și îndrăznește să zică ceva:
    – Domnișoară… unde mergem?
    Colega se trezește senină:
    – Acasă!!
    Și revine la modul zombie. Taximetristul, puțin încurcat:
    – Acasă… unde? 🙂
    Colega:
    – Acasă!… La… laaa… avion!
    Taximetristul:
    – ??… La aeroport?!
    Colega:
    -Nu, nuuuu… Acasă… laaaa… avion… pe la Obor…
    Taximetristul:
    – Ăăă… Aaa! În Colentina!? 🙂
    Colega:
    – Da, daaa! În Colentina!
    Taximetristul:
    – Bine! Și… de acolo unde?

    N-a mai știut colega să-i explice omului încotro. Dar a reușit să-l sune pe bărbatu-său, omul a coborât în toiul nopții din casă și a mers să-și recupereze nevasta… de la avion 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *