Blocul în care stau la Dakar e peste drum de o moschee. În fiecare dimineață la cinci jumate muezinul cheamă pe toată lumea la prima rugăciune. Cine se plânge la noi că bisericile pun slujba de duminică la megafoane și că vezi, doamne, noi duminica la ora zece poate dormim, nu știe ce zice. La musulmani plâng megafoanele din toate moscheele, zilnic, de câte ori e vremea pentru rugăciune. Dacă mă întorc la blocul meu, muezinul nu e de ajuns, mai sunt și niște câini pe stradă care încep să urle sincron și tânguit, pe același ritm cu „Allahu Akbar”, de ți se încrețește pielea de spaimă.

Da’ te-nveți, că n-ai altă șansă. În ultima săptămână, de oboseală, m-am trezit la șapte – foarte târziu pentru mine – și mi-am dat seama că nici n-am auzit muezinul. Normal, mai am puțin și plec acasă, abia te obișnuiești și tre să pleci. pfff. Așa-i mereu cu toate.

Aseară, de bucurie că vine sâmbăta, am adormit ca un prunc și-am visat toată noaptea că-s în vacanță, care-i altă abatere rară de la visele cu morți și alte sperietori.

Până în creierii nopții, când cineva a început să urle din toți plămânii: „Alaaaarme!! Alaaaarme!!”, atât de tare, că am sărit din pat și am țâșnit la ușă cu pulsul la 150 și inima în gât. Trezită din somn nu știam ce e, prima dată m-am gândit la cutremur și mă-ntrebam au ăștia cutremure în Senegal, de ce n-ai învățat geografie la timp, de ce, de ce? Pe urmă mi-am zis că o fi foc, acum două zile s-a umplut casa de fum gros de la niște cauciucuri arse lângă bloc și mă străduiam să trag aer pe nas să văd dacă mirosea a ceva.

Și pe urmă am vrut, normal (de ce normal??), să văd cât e ceasul și, hei, era cinci jumate, iar urletul de „Alaaarme, alaaarme” acuma suna a „Alllahu Akbar” și, da, era muezinul care băgase niște vitamine sau ceva, că era foarte în putere.

Cu pulsul ușor scăzut pe la 100, m-am băgat în pat, dar n-am mai putut să adorm.

Am stat o vreme așa, ca motanul Pod (mulțumim, duoamna Bursuc), într-o stare de confuzie și nervi

și pe urmă, când s-a făcut vremea, m-am dus și mi-am cumpărat o fustă.

Tocmai azi, când era sâmbătă, mă, și când mă bucuram că, prima dată în vieața mea, nu schimb ora primăvara. Tocmai azi.