Suntem la un focus grup. Am luat niște adolescenți să-i întrebăm niște trebi, despre vieață, despre obiceiuri. Despre băutură.

– Care-i primul lucru care vă vine în cap când spun alcool?

– Hi hi hi, ha ha ha, whisky.

– Hi hi hi, ha ha ha, votcă.

– Hi hi hi, ha ha ha, ruși.

Hm, cam repede să facă asocierea asta. Au numai 10 -11 ani. Sau poate nu știu eu pe ce lume trăiesc. Deși…

… acum câțiva ani mă întorceam din Africa. Era târziu, zbor de noapte, șase ore până la Istanbul, eram trează de pe la 4 dimineața. Aveam locul de la culoar. Lângă mine, doi ruși corpolenți. Se tot uitau unul la altul și oftau, se cam vedea pe ei că nu-i trage ața acasă. Au vorbit ce-au vorbit între ei, pe urmă m-au luat pe mine la rând.

La ce mă uit?

La Harry Potter.

Aaaa, Heiri Puoter? Și-mi place?

L-am mai văzut, dar ceva mai bun n-am acum. Pac, mi-am pus repede căștile la loc pe urechi. Două propoziții scurte sunt standardul de conversație în situații din astea, altfel mă pun în pericol să zic prostii.

Iu ar vieri iang end priti.

Oi, am pus-o. În jurul meu nu mai era nici un scaun liber.

Not so young. But thanx.

Istanbul?

No.

Uer ar iu goin?

Bucharest.

A fost ca și cum soarele ar fi răsărit direct în avion. Mai aveau puțin și se luau de mână, așa de emoționați erau.

Rumînski! Ai, Jidvei, Fetească, Cotnari, Huși!

Omfg. În cinci minute știam totul despre ei. Erau ingineri ruși. Fuseseră în Africa la o ceva. Se întorceau la Novosibirsk, de unde erau, cu o tragere de inimă egală cu zero. În anii optzeci stătuseră vreo cinci ani în România, lucraseră la niște baraje. Făgăraș, Iași, din loc în loc. Nici ei nu mai știau exact pe unde. Dar știau foarte bine ce băuseră pe unde fuseseră.

Încă vreo câteva ore până la Istanbul au tot cerut bere, votcă și whisky. Eu am adormit. Dar cum mă vedeau că mă trezesc, zâmbeau și-mi șopteau: Jidvei! Fetească! Huși! Cotnari! Nici urmă de accent. Curat românește.