Eu aveam nevoie de vacanță de vreo șase luni, ca să-mi spăl bine, bine creierul ponosit. Catincăi îi promisesem de și mai multă vreme c-o s-o duc în sălbăticie să-și vadă animalele. La cât m-am fâțâit prin Africa, nici nu mai puteam pleca de-acasă fără să se uite la mine un pic cu speranță, un pic acuzator. Și când prietenii din famiglie au zis că s-ar duce până-n Sri Lanka în vacanța de primăvară, ne-am agățat de ei imediat. Orfelinat de elefanți? Checked. Cea mai frumoasă călătorie cu trenul din lume? Checked. Plajă și zbenguială? Checked. Șopârle și leoparzi? Checked și checked. Bonus pentru mine – o lume nouă, pradă pentru casă și o întâlnire mult amânată cu o prietenă care lucra la biroul nostru din Colombo.

Am plecat într-o vineri, trei adulți și trei copii super excitați, toți cu ochii fixați în filmele din avion. Escală la Doha. De la Doha la Colombo, Catinca face un pas uriaș în necunoscut și-și mănâncă primul pui cu curry. Și-i place. Ajungem sâmbătă dimineață pe la patru, într-un Colombo adormit, toropit de căldură și umezeală. Facem niște tumbe la cazare să mai luăm o noapte în plus pentru orele pe care vrem să le dormim până încep rezervările noastre oficiale. Domnul de la recepție e trainee, ceea ce lungește totul până când ne dăm seama că am vrea foarte mult o bere. La dreapta noastră e barul. La bar vinde Rajesh, care zâmbește mereu și când vorbește dă din cap ca un cățel de mașină de pe vremuri.

– Rajesh, ai și tu două beri?

– Am, dar nu vă dau că am închis la bere. Mâine după zece jumate.

– Ai, mă, Rajesh, ce facem aici? Ne dai acum și o bați mâine.

– Ntz, zâmbește cu toți dinții și dă din cap în lateral ca Raj Kapoor.

Bine că nu ne-a dat, c-am căzut toți lați până să ne descălțăm.

Ne-am trezit sâmbătă pe o lumină cum rar am văzut, am sărit să luăm o cafia – am uitat de bere – și-am țâșnit în vacanță.

Hai cu tuk-tukul, hai să punem mâna pe piton, hai pe faleză, azi numai ne obișnuim puțin, mâine vedem un templu, o piață de mâncare, niște viață de Colombo, pe urmă ne aruncăm să înghițim țara asta verde pe nemestecate. Hai la o terasă că e cald, cald, hai să bem și noi o bere sri lankeză, să avem noroc de bun venit.

– Sorry, ne zice Rajesh-ul de la terasă, am servit bere până la ora două, acum e două și zece, facem pauză de la alcool până la cinci după amiază.

Mă uit la prietenul meu – unde ne-ai adus, nene, avem trei copii cu noi, cum o să le facem față???

Îi ducem înapoi la hotel, aia facem, îi aruncăm la etajul 26 în piscină, uite, e cald, dar vine ploaia – da, da, da, urlă toți, vrem să înotăm pe ploaie!!

Suntem în față la Shangri La, pe faleză. O luăm la picior să mai vedem ceva, sunt numai 20 de minute până la Cinnamon Red unde stăm, trecem de Ambasada SUA, facem stânga pe la Cinnamon Grand și-am ajuns. Urcăm direct la 26, facem vânt copiilor în piscină și primim prima bere sri lankeză – mai mult decât bine meritată.

Seara, hămesiți și adormiți, ne delectăm cu niște curry – what else, Catinca a descoperit aurul – și niște tandoori și încă niște bere și ne întâlnim cu ce credeam noi că o să fie prima experiență de mâncare `not spicy at all, ma’am` dar pentru care ai nevoie de două mașini de pompieri ca s-o stingi.

Ne mai râdem și tragem pe dreapta.

Duminică, la nouă jumate ne-ntâlnim la micul dejun cu prietena mea și începem să facem niște planuri – unde e mai bine să mergem – acolo sau acolo? Cu ce putem pleca la Kandy, stai că vă dau eu numărul de telefon al unui șofer, mai râdem, mai alergăm după copii, e bine, iaca, s-a făcut vacanță de-adevăratelea.

Beep beep – prietena mea se uită pe telefon, hm, ce-o fi asta, alertă cu bombă, stai nițel că trebuie să-mi verific colegii dacă sunt în regulă.

Sigur, nicio problemă, mai iau un suc până scrii tu, da’ stai așa, cum adică alertă cu bombă –  ce e aia, a explodat sau numai au găsit-o sau a amenințat cineva, zi-mi, zi-mi.

25 de morți, 130 de răniți, au fost explozii în trei hoteluri și două biserici.

Mintea se oprește puțin. Unde?

Kingsbury, Shangri La, Cinnamon Grand. La micul dejun. Noi suntem la Cinnamon Red, la micul dejun. Ce e asta? Mintea se oprește iar.

– Mai bine stați azi la hotel, zice prietena mea. Eu trebuie să plec la birou. Iți scriu despre tot ce aflu.

Hei, e grav. Dar s-au terminat, nu? Ce facem? Plecăm acasă. Stai, hai să nu ne grăbim, să stăm azi aici să vedem ce se întâmplă. Ne uităm în jur, pare că suntem singurii care știu. De la hotel nu ne spune nimeni nimic, niciun avertisment. Nu știu? Hai, mă, cum să nu știe – Cinnamon Grand e din același lanț, ar trebui să afle instantaneu. Sângele se duce ușor din cap în picioare. Mă duc să o verific pe Catinca în cameră. De la etajul 23 vedem totul – și nu se vede nimic. Niște ambulanțe țiuie prinprejur, fiindcă avem un spital în apropiere. Dacă n-aș ști ce duc, nici nu le-aș băga în seamă. Dar dacă nu ne întâlneam cu prietena mea? Acum eram ieșiți din hotel, cu ochii pe hartă, habar n-aveam. Cine știe?

Mesaj nou – nu ieșiți din hotel, a mai fost o explozie în apropiere de voi.

Facem exact pe dos. Înghesuim totul în valize și plecăm fără să lăsăm nici cheile la recepție. Luăm două mașini către aeroport. E ora 11. Orașul e ca mort. E ziua Paștelui Catolic. E duminică. Nu bate nici vântul. E ca și cum n-ar fi nimic neobișnuit, și totuși nimic nu e sigur. Încă un mesaj, încă o explozie.

Lângă aeroport, baraj militar, toate mașinile sunt deschise și percheziționate. E cald, abia respirăm de umezeală și de tensiune. La intrarea în aeroport, control pașapoarte, aveți bilete? Nu, mergem acum să vedem dacă le putem schimba. Bine, mergeți, dar înainte să vă vedem valizele. Deschidem tot, suntem noi mai dornici să le arătăm decât sunt ei să vadă, dar suntem în regulă, noi nu vrem decât să ne punem la adăpost. La biroul liniei aeriene dau toți din umeri, habar n-au ce să ne facă. Nu-i nimic, de-aia avem telefoane, găsim un avion la patru dimineața care să ne ducă înapoi la Doha, la celelalte dispăreau locurile ca la concert la Metallica, ai dat refresh și-au dispărut, puff.

Acuma hai să stăm undeva. Între timp aeroportul se umple, se umple. Nu e mai mare ca aeroportul de la Cluj, poate chiar mai mic. Oameni cu valize, cu copii stau deja pe jos în sala mare de așteptare. Găsim un restaurant, le terminăm rezerva de cartofi prăjiți, altceva oricum nu mai aveau și-ncepem să așteptăm.

E ora două jumate. Facebook, whatsapp, instagram, youtube sunt oprite. Nu mai putem răspunde, nu mai putem afla mare lucru. Netul e și el intermitent, dar la fiecare refresh crește numărul de morți și de răniți. 138. 160 de morți.

– De ce nu ne-am dus direct la Kandy?

– Nu știu, aici părea mai sigur.

– Dar dacă eram deja la Kandy (în mijlocul insulei) ce făceam? Mai plecam?

– Nu știu, nu știu, poate eram în siguranță.

– Dar aveam copiii cu noi, nu știu, cred că ne-am fi uitat mereu peste umăr, credeți că ne-am fi putut bucura cu adevărat?

De la geamul restaurantului vedem mașini militare care vin și pleacă. Un soldat plimbă un setter irlandez. Ne vine să râdem. Știm că nu-s proști și că trebuie să fie un câine antrenat, dar noi am vrea să vedem ciobănești germani fioroși și dragoni cu trei capete ca să știm că ne apără.

Pe rând ieșim să ne plimbăm prin aeroport. Nicio urmă de alcool nicăieri, toți Rajeshii ne-ar ajuta, dar n-au. Afară, deja, cine nu are bilet nu poate intra în aeroport. Mă bucur că am venit la timp. Îmi cumpăr niște creme pe care sunt sigură că n-o să le folosesc și mă duc înapoi la restaurant.

Stocul de cartofi prăjiți a fost refăcut și plozii noștri rod carbohidrați și se uită la filme, fără să uite să întrebe o dată la cinci minute: a venit avionul?

De pe geam văd pe acoperiș o armă automată. N-o păzește nimeni. Pare că nici n-ar fi nevoie de ea, că stă acolo ca polițistul de la circulație în intersecție, ca să fie. Cerul se întunecă brusc. Vine ploaia de după amiază. Un soldat apare pe acoperiș și acoperă mitraliera cu două rânduri de folie de plastic.

– Ia vezi, ăștia închid la apărare, eu nu cred că mai așteaptă pe nimeni, hai înapoi.

– Am luat bilete de avion.

– Dă-le încolo de bilete. Mai avem două săptămâni de vacanță, nu se mai întâmplă nimic.

Refresh. 8 explozii, 186 de morți, 450 de răniți. Nu ne întoarcem.

Ora șapte seara. E întuneric deja.

– Știi, stăteam și mă gândeam la toate discursurile astea și la ce ni se spune că nu trebuie să dăm satisfacție teroriștilor și că trebuie să ne continuăm viața.

– Știu, dar acum suntem în mijlocul haosului, primul lucru e să ne punem în siguranță.

– Dar.

– Da, numai la asta mă gândesc. Oare suntem lași că plecăm?

290 de morți. Nu, nu s-a terminat.

Nu mai avem răbdare. Nici noi, nici copiii. Cei mai mari știu despre ce e vorba. Vorbim despre asta și mai râdem, îi asigurăm că tot ce facem e ca ei să fie în siguranță. Singurul semn de frică îl am când Catinca mă întreabă:

– Și, când ne urcăm în avion, o să fim în siguranță?

– Da. Odată în avion, suntem în siguranță.

Dar nici de asta nu-s sigură. Sper numai că nu se vede.

Ora unsprezence. Ne mișcăm. Trecem de primul punct de security și așteptăm să ne vină rândul la checkin. Batem holul în lung și-n lat.

O troznitură puternică ne face să ne oprim.

– Un tunet. Aia a fost, n-are ce să fie altceva, ai văzut cum ploua.

A fost altceva. A fost o bombă artizanală găsită la timp și detonată lângă aeroport, dar asta am aflat numai după o oră, când a apărut pe fluxul de știri.

– Când ajungem în avion, primul lucru cer un whisky.

– Lasă că luăm din duty free.

– Nu luați nimic, dați banii aiurea, nu vă lasă ăia cu alcool în Doha.

– Atunci ce naiba căutăm la Doha?

Începem să scurmăm netul după locuri unde să ne ducem să le dăm copiilor măcar jumate din vacanța pe care le-am promis-o. Și nouă niște alcool.

Dar ne vine rândul la checkin, apoi din nou la security check, apoi la poartă. Catinca mă strânge de mână și mă întreabă din nou:

– Acum suntem în siguranță?

– Acum da.

E patru dimineața. Suntem de șaișpe ore în aeroport. Sunt așa de obosită, că mă cred și eu.

În avion, înainte să adormim, ne uităm iar unii la alții:

– Știi ce cred, ăștia mici se mai îmbolnăvesc, îi mai duci la spital, tre să-i dai la școală și să-i înveți să nu fure, dar azi noi chiar a trebuit să fim adulți și să ne purtăm ca niște oameni mari, nu?

– Da. Am făcut bine c-am plecat.

350 de morți și 500 de răniți. Alte conflicte. Guvernul dă înapoi la 250 de morți. Orice ar fi și chiar dacă nu ni s-ar fi întîmplat nimic, n-ar fi fost vacanță. Ar fi fost o stare permanentă de angoasă, de stat mereu cu ochii în patru. Am făcut bine. O să ne întoarcem noi odată.