Ca să vă mai amețesc puțin cu hipsterismul meu cultural, am impresia că, atunci când nu e un film de Woody Allen, viața mea e ca o poveste de James Thurber. În special ca două povești – Noaptea când a căzut patul și Ziua când s-a rupt digul.

Ca s-o iau de la un capăt, Catinca e acasă de marți, cu febră. De bine, de rău, își poartă singură de grijă. Asta mă face să mă simt tare mândră de ea și tare vinovată când eu ba umblu pe coclauri, ba stau și fac planuri de activitate și nu sunt acasă. Vorbim – mă rog, cât poate, că e și cam fără voce – și ne verificăm tot timpul.

M-a sunat și ieri după prânz. Vocea îi cam tremura, dar n-am bănuit de ce.

– Mami, mă duceam să-mi fac ceai din ăla de gât, dar câinele a vomat peste tot.

– Peste tot, pe unde?

– În bucătărie. Cred că iar a mâncat de la pisici, dar de data asta chiar nu i-am dat eu!!

Am râs puțin, am plâns puțin. Un câine care vomită și care e diareic de la mâncare de pisici era tot ce-mi lipsea.

– Încearcă să ștergi și fac eu restul când vin, i-am zis și am încercat s-o împac.

Peste vreo câteva minute m-a sunat iar, prea repede ca să se laude c-a rezolvat.

– Am încercat să șterg, crede-mă, dar mi s-a făcut rău de la miros și-am vomat și eu, fix lângă câine. O să cam ai treabă când vii. Acum o să mă duc să mă spăl, că sunt murdară peste tot.

Pfoai, de parcă veneam acasă ca să stau. I-am zis să arunce niște șervețele peste mizerie, să scoată animalele și să izoleze bucătăria și să-și vadă de treabă. Ceva mai târziu, când am ajuns acasă, am aflat că nu s-a spălat, că nu ne spălăm așa, când vrem noi, ci când vrea RADET să ne dea apă caldă.

Pe urmă m-am gândit serios dacă să mă duc direct acasă sau nu. De fapt m-am gândit serios dacă să mă mai duc acasă sau nu. Dar m-am dus până la urmă. Recunosc, nu m-am grăbit, m-am oprit întâi să iau un anticearcăn mai bun și niște mănuși de cauciuc. Priorități, priorități.

În fine, am ajuns acasă, am pupat copilul, care părea ne-febril, am testat anticearcănul, mi-am pus mănușile de cauciuc și am eliberat bucătăria de vomă. E drept că-mi cam sălta stomacul, dar m-am ținut tare și-am dovedit. În tot timpul ăsta, câinele dădea din coadă cu ochi uzi că vrea afară.

– Răbdare, i-am zis, și mi-am pus un single malt din ăla afumat, care-ți ia totul cu mâna, inclusiv mirosul de vomă, indiferent de specia de la care provine.

Și, cum stăteam eu așa și mă hlizeam pe net, pisicile rodeau boabe de parcă erau nemâncate de cinci zile și câinele stătea lipit de mine, apare Catinca și-mi zice:

– Nu mi-i prea bine.

Am băgat-o în pat și m-am întors la paharul meu, cu gândul că-l termin, scot câinele și mă întorc la Catinca. Și, fix atunci, de lângă scaunul meu s-a auzit un zgomot pe care-l știu atât de bine din facultate și m-am întors s-o văd pe Șm în spasme și-apoi cum scoate din ea niște boabe nedigerate.

Am înjurat puțin, am dat paharul pe gât, am șters după Șm și am ieșit cu câinele.

Tocmai am bifat trei din cinci, că pe Rango nu l-am văzut niciodată să vomite și, oricum, el e cel mai cool dintre noi toți.

Când m-am întors, Catinca servea din nou febră peste 39. Era roșie la față și radia căldură. De fapt, era singura sursă de căldură din casă, fiindcă RADETul tocmai văruia țevile sau ceva. Am aflat pe urmă că încercase să se spele, „dar apa era prea rece și tot nu se încălzea”. Amărâta.

Am luat-o la mine, am băgat anti termice în ea și contemplam serios gândul s-o încarc în mașină și s-o duc la spital, dar a adormit amețită de febră și n-am mai trezit-o.

M-am dus în schimb să beau niște apă și-am mai găsit niște vomă de câine, pe care am șters-o cu lejeritate și profesionalism. Câinele nu e diareic, deci să mă mai scutească.

Și pe urmă am început balul. Catinca transpira așa de tare, că o schimbam tot la jumătate de oră și pe la unu noaptea m-am dus să pun o mașină de pijamale și tricouri la spălat.

Cum simțeau mișcare, pisicile veneau repede să se bată la noi pe pat, până m-am enervat și le-am dat afară din dormitor. Când m-am dus să pun la spălat, am închis bine toate ușile să nu mai stea vraiște, că așa sunt eu, dacă pornesc, fac de toate.

Pe la două Catinca n-a mai trebuit schimbată, dar din străfundurile casei se auzea un tânguit insistent. Am zis că e mașina de spălat și i-am dat pace. Pe urmă am zis că e câinele și, na, dacă tot eram trează m-am dus să văd dacă a mai vomat o dată. Nu era nici câinele. Era Satana, închisă în debaraua de haine. Cine mai zice că, vai, să nu-i mai zic Satana, să stea întâi o săptămână cu ea și pe urmă mai vorbim.

M-am dus, deci să o scot și ce făcuse ea în debara? Nu, n-a vomat, dar cum n-avem litieră în f i e c a r e încăpere, a făcut caca lângă niște cizme de-ale mele. Proaspăt. Și, aia a fost. Când m-am aplecat să strâng, un val de greață și oboseală a venit peste mine și-am vomat.

Patru din șase. Cum ziceam, Rango n-are treabă, iar Satana ne face pe toți.

Am adormit cam când a venit cutremurul pe care, să fiu sinceră, nu l-am simțit. Și chiar dacă-l simțeam, nu poți să vomiți de la cutremur, nu?