Ziua când s-a văzut la ce sunt buni prietenii

De vreo doișpe ani încoace, cea mai puternică amintire despre ziua mea și prima de care îmi aduc aminte când deschid ochii e de când am împlinit 31 de ani.

Eram însărcinată în șapte luni și lăsată de bărbat de cinci. Nu, nu e aia când a venit soțul meu la mine cu trandafiri și m-a întrebat: „și, cum e la 31 de ani?”, e când mi-am scos prietenii în oraș, la masă.

Ziua de naștere s-a transformat într-un soi de priveghi și-atunci prietena mea, Cătălina, când m-a văzut cum îmi trag mucii, că terminasem șervețelele de pe toate mesele, mi-a zis:

– Hai, tu, să-ți arăt luminițele, să-ți mai vină sufletul puțin.

Și m-a împins în matizul ei în care încăpeam mai pe-o parte, așa, și m-a pornit. Și nu știu cum a făcut că la Romană a cârmit aiurea stânga dinspre Dacia spre Universitate și a intrat pe contrasens și a văzut-o poliția și i-a luat permisul. La fix, înainte de Crăciun și Anu Nou. Nu mai spun cum am așteptat procesul verbal vreo trei sferturi de oră aiurea în mașină, că abia se schimbase Codul Rutier și stăteau polițiștii cu cartea în mână să vadă ce-a greșit fata. Am văzut luminițe să-mi tot ajungă.

Și de aia mă gândesc mereu de ziua mea că și prietenii ăștia sunt o treabă, viața ar fi altfel fără ei. La mine mă refer, desigur, nu la ea.

Un comentariu la “Ziua când s-a văzut la ce sunt buni prietenii

Dă-i un răspuns lui Mama Aluniţă Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *