Revoluția română în direct și în reluare

Ies în stradă. Știu ce vreau, că în principiu m-am săturat de toți, dar nu prea știu ce să cer în loc. A fost simplu cât a fost cu Jos Ponta, Jos Piedone, era clar. Da’ Ponta și Piedone, pa. Simt că mai trebuie ceva, mai trebuie speriați. Dar ce vreau?  Anticipate? Or fi bune? Dizolvarea Parlamentului? Ce facem după aia? Să plece Patriarhul? A dat poporul vreun patriarh jos? Și totuși ies în stradă fiindcă trebuie să fac asta. În stradă, mă mai uit pe mobil, să văd ce fac și alții. Da-ncep să văd mesaje mai ciudate – atenție la agitatori, atenție la infiltrați, atenție la cei care vor să-ți deturneze bună credința. Dar dacă cei care scriu mesajele astea sunt ei înșiși agitatori, infiltrați, oameni puși acolo că să profite de bună ta credință?  It’s fucking confusing, man.

De vreo câteva zile sunt înapoi în 89. Apa otrăvită, se trage la televiziune, vin teroriștii la Otopeni. Mare noroc avem că nu-i o revoltă că-n 89. La viteza cu care dăm like și share la mesajele astea ar ieși mai nasol ca atunci.

Well, intenția mea nu e să fac filozofie ieftină. Dar trăind cu legătura asta în cap, mi-am adus aminte cum am trăit eu revoluția la Piatra-Neamț și cum ne-am distrat în familie cu zvonurile.

Primul zvon l-a lansat chiar tata. Pe 14 decembrie, procesiune în bloc. Tov. Zaharia aduce acasă televizorul color. Doi oameni cărau cutioaia pe scări în sus, zece vecine făceau o trenă plină de comentarii tip: „aveți grijă!”, care însemnau de fapt: „suntem aici să vedem tot când îl scăpați pe jos”. Se aduce monstrul în casă, se instalează, primele imagini le țin minte și acum, erau cu niște femei în rochii lungi, albe, care cântau o odă tovarășului Ceaușescu. Mă rog, la început nu erau chiar albe, erau gălbui cu niște umbre verzi, că imaginea nu era prea clară.

-Na, zice tata întorcăndu-se spre mine. Ziua mea era peste două zile, așa că mă așteptam să-mi facă o declarație pompoasă de lamultiani. V-am luat televizor nou ca să vedeți înmormântarea color.

Zbang. Pe mine mă umflă râsul, maica-mea îngheață. Amicul cu care adusese televizorul era cunoscut de securist, iar pe vremea aia toate gândurile noastre erau într-o singură direcție, aluzia era mult prea clară dacă până și eu mă prinsesem. Mama se uita la tata cu o privire mai nasoală decât aia de iaraivenitnoaptealatreimuci. Pe scurt, taică-miu n-avea nicio șansă – ori dormea la miliție în noaptea aia, ori pe preș. Evident, l-a salvat televizorul, că începea nu știu ce.

Peste două zile, Timișoara. Peste încă cinci, București. Ne uităm cam suspect la tata, cu dorința lui care stătea să se împlinească. Și pe urmă a început isteria. Cum să zic, la Piatra Neamț revoluția a fost când niște oameni s-au dus la muzeul de istorie și-au luat bustul lui Ceașcă și l-au târât legat c-o sfoară pe Chimiei (v-ați prins, da? Chimiei – tovarășa, bla bla), bulevard central. Sigur, a fost mai mult de-atât, dar lumea de asta-și aduce aminte. Iar eu îmi aduc aminte și de zvonuri.

Ăla cu apa otrăvită ne-a afectat cel mai puțin. Tata a zis că el poate să bea la fel de bine bere și vin. Mama s-a uitat din nou urât la el și a început să umple diverse sticle cu apă fiartă și răcită. Nu le-a băut nici dracu, că pe vremea aia încă făcea compot de vișine și suc de roșii, ambele bestiale, așa că nu riscam deloc să beau apă otrăvită.

Mai rău era că mama nu ne lăsa să ne uităm la televizor, că era nou și să nu se strice. La Universitate zburau trasoarele în aer și noi trebuia să închidem televizorul juma de oră, să se răcească. Era rândul nostru să ne uităm la mama că la o agitatoare infiltrată, deși săracă nici măcar n-avea carnet de partid. Dar dacă? Dar dacă? Nu știi cum stai 20 de ani cu spionul în casă și odată-ți închide televizorul ca să nu vezi ce fac patrioții!

Am dus revoluția binișor pe picioare până la zvonul cu teroriștii. Cumva a fost legat de treaba cu bustul lui Ceașcă tras pe stradă. Nu știu exact în ce fel, dar la un moment dat, în a doua noapte de revoluție a ajuns și la noi, la etajul patru, zvonul că în oraș ar fi teroriști și că s-ar trage. Recunosc, atunci m-am panicat puțin, pentru că pe vremea aia nu era CNA și cu etica și drepturile omului stăteam mai prost și TVR, proaspăt TVRLiber băgase niște imagini cu morții de la Timișoara și pe mine chestiile astea cu moartea mă ating destul de tare. Una peste alta, mi-era cam frică. Pentru mine, pentru tata, pentru mama. Și maică-mii i-a fost frică. Dar nu s-a pierdut cu firea și-a zis:

-Hai să punem pe sfoara de sus din balcon plapuma de la bunică-ta, să nu ne împuște televizorul.

Nici acum dacă povestesc nu pot să nu râd cu lacrimi când îmi aduc aminte cum s-a suit singură să protejeze cutia aia, că noi ne rostogoleam pe jos de râs. Evident, n-atras nimeni în spatele blocului nostru ca să ne împuște comoara. Nu-mi aduc aminte să se fi tras deloc în Piatra-Neamț și singurul terorist a fost un actor de la Teatru, mai rocker de felul lui, care umbla îmbrăcat în pantaloni de piele și bocanci până la genunchi și care era să și-o cam ia din cauza asta. Oraș pașnic, altfel, Piatra a trebuit să înfrunte isteria zvonurilor până a doua sau a treia zi de Crăciun, când ne-am înghesuit toți în jurul televizoarelor color de prin vecini să vedem lungul film al simulacrului de proces și al împușcării. Și, nu-i așa, am izbândit. Tata și-a văzut înmormântarea color și am avut și noi vecini în vizită fiindcă mama a reușit să protejeze televizorul de supra-uzură și teroriști.

Da, da, atenție mare la zvonuri și agitatori.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *