– Zi-mi o poveste cu cainele picioarelor.

– Cum vine asta?

– Un caine care isi cauta picioarele.

– Adica picioarele cainelui?

– Cam da, dar „cainele picioarelor” suna mai bine.

A fost odata ca niciodata un catel. Nici mare, nici mic, nici urat, nici frumos, o corcitura vesela. Chiar asa era: un catel foarte vesel si foarte prietenos. Dadea mereu din coada si s-ar fi jucat cu oricine. Ca sa le arate oamenilor cat de mult voia sa se joace cu ei, sarea mereu in intampinarea lor si li se amesteca printre picioare de li se parea bietilor oameni ca o sa se innoade. Cainele asta avea casuta lui intr-o curte, dar statea mai mult pe strada, la joaca, numai seara se intorcea acasa.

 

Intr-o iarna a nins foarte mult. Era si prima data cand vedea cainele zapada. Era foarte bucuros si asa de mult ii placea zapada, ca nici nu astepta sa se lumineze. Se trezea cu noaptea-n cap si iesea la joaca. Asta i-a adus o multime de necazuri, pentru ca oamenii mergeau greu prin zapada si se fereau sa nu alunece, dar catelul nu stia asta si tot li se incurca printre picioare. Unii zambeau, altii stateau putin la joaca, dar multi ii ziceau sa plece acasa si-l certau. Catelul era, insa, prea jucaus si incapatanat.

Intr-una din zile, catelul i-a sarit in fata unei batrane. Parea o batranica obisnuita, neajutorata, dar de fapt era o vrajitoare. Batrana tocmai facuse o potiune in care pusese niste ingrediente greu de gasit si se ducea intr-un loc secret sa faca o vraja. Catelul, ca intotdeauna, nu voia decat sa se joace. Batrana, insa, s-a speriat, a cazut si a scapat din mana vasul cu potiunea, care s-a spart. Asa de suparata a fost, ca s-a innegrit la fata si i-a iesit un neg pe nas, o buba mare si urata. S-a uitat la catel si i-a spus:

– Sa-ti pierzi picioarele din fata, catel fara minte!

Catelul n-a inteles ce-a zis ea, de unde sa inteleaga?, dar si-a bagat coada intre picioare si s-a uitat rugator la ea. Batrana tot nu s-a imbunat si l-a alungat acasa. Pe drum, catelul s-a intalnit si cu alti oameni, care s-au purtat frumos cu el, asa ca a uitat de intamplare. S-a dus acasa, a mancat si s-a culcat.

Dimineata, cand s-a trezit, ii disparusera picioarele din fata. Nu ca si cum i s-ar fi rupt, pielea era neteda acolo unde ar fi fost picioarele, era ca si cum nu le-ar fi avut niciodata. Nu-l durea nimic. Catelul nu stia ce sa creada. Era foarte, foarte mirat. Cand oamenii lui s-au trezit, el facea exercitii sa mearga sprijinit in picioarele din spate si in botic. Dar era tot vesel ca intotdeauna. Oamenii au fost si ei foarte mirati, dar nu aveau ce face. Picioarele disparusera si gata! Asa ca i-au facut niste picioare artificiale, ca o proteza. Catelului i-a luat o vreme sa se obisnuiasca cu ele si mai mereu se uita in jur, de parca si-ar fi cautat picioarele. Cand se intalnea cu cineva, nu mai sarea imediat la joaca, mai intai mirosea cu atentie si isi baga botul in buzunarul omului, cautandu-l de picioare.

Tot jucandu-se el mereu, la un moment dat s-a intalnit din nou cu batrana vrajitoare. Cand a vazut-o, a latrat la ea, dar nu a joaca, altfel, mai rau. Parca isi aducea aminte de ceva. Pe urma, a dat iar din coada si a vrut joaca. Batrana era insa ursuza si i-a zis:

– Vii pe-aici sa-mi faci in ciuda, nu? Catel rau! Vrei sa-mi arati ca lumea tot te iubeste si ca vraja mea n-a avut niciun efect? Uite, sa te duci acasa si sa-ti dispara si picioarele din spate!

Catelul s-a mai jucat ce s-a mai jucat si s-a dus acasa. Acolo, ca de obicei, a mancat si s-a culcat. Dimineata a vrut sa iasa repede afara, dar si-a dat seama ca ii era greu sa se ridice. Picioarele din spate ii disparusera. S-a invartit cat s-a invartit pe protezele din fata, dar cand a vazut ca nu poate sta bine, a incercat, ca si data trecuta, sa se sprijine pe ceva. Pe codita. Cand l-au vazut oamenii lui, cainele tocmai se stabilizase pe picioarele artificiale si pe varful cozii, dar nu se putea misca. Iar s-au uitat, iar au vazut ca picioarele din spate ii disparusera ca prin farmec. Acum stiau insa ce sa faca: inca o pereche de picioare.

Si catelul nostru a facut din nou exercitii si s-a obisnuit si cu picioarele cele noi. Si cand a vazut ca se poate juca, a fost din nou foarte fericit.

De-acum, toata lumea ii stia povestea. Toti oamenii de pe strada se opreau si se jucau cu el sau il mangaiau sau, daca n-aveau timp, ii zambeau si ii spuneau o vorba buna. Toti erau incantati si uimiti de curajul lui si il admirau pentru asta si pentru faptul ca nu s-a lasat niciodata descurajat.

Despre asta auzise si batrana care, de ciuda, nici nu mai iesea din casa decat noaptea, cand cainele era la el in curte, fiindca nu voia deloc, deloc sa se mai intalneasca cu el. Dar intr-o zi n-a avut ce face si a fost nevoita sa iasa. Ce sa vezi? Catelul nostru tocmai trecea prin fata casei ei, ducand in gura jucaria unui copil. Cand a vazut-o, catelul a lasat jucaria jos si a sarit vesel sa se gudure pe langa ea. Acum, ca toata lumea il iubea, uitase cu totul de batrana. Cand a vazut asta, vrajitoarea s-a asezat pe o banca si a inceput sa planga:

– Cum, a zis ea, eu ti-am facut atata rau si tu tot vii sa te joci cu mine?? Ah, imi pare asa de rau de ce-am facut! Prima data te-am vrajit fiindca m-ai suparat, dar pe urma mi-a fost doar ciuda si m-am purtat urat cu tine doar din rautate. Si tu esti asa de bun!

Si batrana a facut o vraja si a plecat in casa plangand. Catelul s-a dus acasa, obosit de-atat joaca si s-a culcat. Dimineata, ce surpriza, avea opt picioare!!! Protezele si, pe langa ele, picioarele lui! Cand au vazut ce uimit era, oamenii lui s-au prapadit de ras. I-au scos protezele si l-au lasat sa se bucure de picioarele lui. Atata a sarit catelul si a latrat de bucurie, ca toata lumea de pe strada a venit sa-l vada. In seara aceea au facut o petrecere mare, cu multe rasete si prajituri. De-atunci, lumea l-a iubit si mai mult si ghici cine era prietena lui cea mai buna? Batrana vrajitoare, care iesea in fiecare zi sa se joace cu el si care a invatat de la catel cum sa fie buna si iubitoare.