Momentele cand Catinca se declara caine s-au rarit considerabil. Cred ca in ultimul an m-a mai lins o data sau de doua ori, dar atat. Ca sa ajungem aici, am trecut, dupa cum unii dintre voi probabil stiu, de la mers in patru labe pe strada la purtat lesa si la latrat la copii. Si, tocmai cand credeam ca lucrurile acestea sunt istorie….

La dragaleala de seara (de dupa scandal), o aud ca-mi spune:

– M-am mai gandit cum o sa fie catelul.

– Ala pe care o sa ni-l luam?

– Nu, ala cu care o sa ma casatoresc.

Respir. Respir. Respir. Mai avusesem discutia asta in trecere, acum vreo jumatate de an, dar am ras si-am crezut c-a trecut.

– De ce tocmai un caine? intreb.

 – Pentru ca stii ca nu-mi plac oamenii. Bun raspuns. Fata lu’ mama.

Pe urma ne-am luat cu vorba si-am sarit peste moment.

Dar eu nu pot sa nu ma gandesc. Trecand peste niste amanunte care nu ma privesc, ma intreb:

• Cine pe cine o sa ceara in casatorie? Cum o sa fie la nunta? Daca au vagabonzi in familie?
• Soacra mare o sa fie o catea. Nici nu ma gandesc cum o sa se poarte cu Catinca.
• Unde o sa stea, la noi sau la socri? Daca o sa stea la ei, o sa aiba o viata de caine.
• Cum o sa i-l prezinte pe ginere lu’ ta-su? Si ta-su ce-o sa zica: sa n-o scoti in oras seara, numai dimineata dupa 7???

In rest, cred ca o sa fie o casatorie ca toate celelalte: ea o sa stranga dupa el, o sa-i dea mancare si o sa-l curete de noroi cand vine acasa. Si macar un lucru o sa fie bun – daca se marita cu un caine o sa manance si ea ceva pe lumea asta, ca-i place la nebunie cum miroase mancarea de caini.