Pe la 17 ani mi-a trecut prin cap ca poate n-ar fi rau sa-mi descopere vreo boala incurabila, ca sa nu ma mai duc la scoala si sa pot sta numai acasa sa citesc. Minte tanara, creier neted. Nu comentam.

Din cand in cand imi aduc aminte de gandul asta. Pe jumate ma umfla rasul, pe jumate oftez. De opt ani de zile incerc sa inghesui cate o carte printre incercarile de a imparti binele de rau in capul copilului si de a-i da dimineata sosete de-aceeasi culoare. Si-mi pare rau ca n-am mai mult timp pentru carti. Dar uneori se-aliniaza toate stelele si nu mai scap cartea din mana.

Azi noapte am citit Laur de la un capat la altul. Nu mi-a mai pasat nici de sosete, nici de mailuri de birou, nici de termene limita. Asa de mult mi-a prins mintea si m-a facut sa ma gandesc la toate, c-acuma m-as duce undeva pe un mal pe marginea unui drum, m-as aseza cu-n fir de iarba in gura si m-as tot uita la lume.