(Fac un apel pe aceasta cale catre toti medicii pediatri care scriu carti despre cresterea copiilor sa-si inceapa compendiile cu un adevar pe care ar trebui sa-l stie toti parintii de la inceput: febra mare, durerile de burta ingrozitoare, mainile rupte si capetele sparte se intampla in 90% din cazuri sambata dupa 18:00, cu un varf dupa ora 21:00, cand ametitii de parinti cred ca e totul in regula si si-au pus si un pahar de vin. Noi, astia mai batraiori, poate ca ne-am obisnuit deja, dar mi se pare o nedreptate ca cei cu bebelusi sa intre in viata asa nepregatiti.)

Sambata seara. Dureri de burta. Dat hapuri si prafuri, dat ceai. Dragalit si imbratisat. Citit. Ora noua seara. Grigore Alexandrescu – spitalul, pentru incepatori – incepe sa para o optiune acceptabila. Imi mai aduc aminte de niste prafuri. I le dau copilului si-i promit ca daca nu-i trece in jumatate de ora, am plecat. Mergem in pat sa vedem ce se intampla.

– Mami, imi spui o poveste cu un ornitorinc?

– Spune mama.

A fost odata ca niciodata…a fost o o padure in care traiau o multime de animale. Intr-o zi, pe malul raului care trecea pe langa padure, s-au intalnit o rata, un bursuc, o cartita, o vidra si un castor. Stateau de vorba si povesteau ce-au mai facut si, dintr-una in alta, au inceput sa vorbeasca despre trasaturile cu care se mandreau ei cel mai mult.

– Eu, a zis rata, am ciocul. E tare si cu el pescuiesc, cu el ma apar. Unii pot zice ca am aripile sau labele care ma ajuta sa inot, dar eu cred ca cel mai bun lucru la mine e ciocul.

– Mie-mi place blana mea, a zis vidra. Imi tine de cald oricat de rece ar fi apa. Si cu asta am zis tot.

– Lumea zice ca la mine cei mai buni sunt dintii, a spus si castorul, dar eu nu cred. Eu cred ca e coada. E puternica, ma sprijin in ea, inot cu ea, daca ma ataca cineva ma pot apara cu ea si, dar asta va zic numai voua, uneori, dupa ce am taiat un copac, cand sta sa cada, ma distrez dandu-i ultima lovitura cu coada.

– Haha, rase cartita. Imi place de tine, amice, stii sa te distrezi. Si eu, mie-mi plac mai mult labele mele cu gheare puternice decat nasul. Nasul ma conduce, e adevarat, dar cu labele astea eu sap kilometri intregi de galerii.

– Iar eu n-as da ochisorii mei pentru nimic in lume. Poate ca lumea rade de ei, dar isi fac treaba, a zis si bursucul.

– Cum ar fi, a intrebat rata deodata, daca ar exista o creatura care sa aiba tot ce ne place noua mai mult la noi?

– Neee, a zis bursucul, ce-ti veni? Cum ar arata un animal cu coada de castor, labe de cartita, blana de vidra, ochi de bursuc si bot de rata? Ar fi oribil!!

– Cum, orbil, vezi ca ma superi, ii raspunse castorul. Vrei sa spui ca am o coada oribila? Vezi ca e pregatita sa-ti intoarca complimentul, domnule bursuc!

– Uite asa, ca cel de acolo, le raspunse rata.

Se uitara toti unde arata ea cu varful aripii. Pe malul raului, ceva mai jos, un animal ciudat se lafaia la soare.

– E urat ca noaptea, zise vidra. Dar ce blana frumoasa are!

– Si ce cioc perfect!

– Ah, si ghearele!

– Si ochisorii lui mici!

– Ca sa nu mai vorbim de coada! Exclama si castorul. Hei, tinere, striga el spre animalul cel ciudat, tu cine esti?

– Nu stiu, sunt cam ametit pentru ca abia am aparut, raspunse animalul intorcandu-se de pe o parte pe alta ca sa-l bata soarele peste tot.

– Ah, raspunse rata, si mai bine! Baieti, pentru ca se pare ca eu am avut ideea acestui minunat animal, o sa-i spunem Ornitorinc.

– Excelent ales, rata draga, spuse cartita. Ma uit la el – hahahaha – si nu pot sa-mi imaginez ca l-ar chema altfel. Si, nu stiu daca ati observat, dragii mei, dar a mai luat ceva de la noi toti: ii place la nebunie sa stea intins la soare!

Catinca a adormit.  Sper ca somnul, ceaiurile si prafurile sa-i ia si durerea.