Duminica dimineata, soare placut pe cer. Ca orice persoana care ignora distractiile banale de duminica, imbrac copilul, i-l pun lui Ionut in brate si plecam la spital. La gradul de ameteala pe care-l prezenta Catinca, ar fi fost o iluzie sa credem ca se poate tine pe picioarele ei pana la masina.

Mai jos, un card de ganduri, nu neaparat cu legatura intre ele, care mi-au trecut ieri prin cap.

• Gandul cel de pe urma: nu mergem la Grigore Alexandrescu, mergem la MedLife. Fara argumente, a aparut din senin si-a ramas. La Medlife, intram imediat intr-un cabinet, verdictul – nevoie de internare de zi, cu posibilitate de ramanere peste noapte. Acuma, toata lumea stie ca spitalul privat are nevoie de bani, dar doctorita nici n-a clipit. Ori e foarte bine antrenata, ori e nasol.
• Gandul cel ironic: Mie mi se face rau la spital. Iata-ma acum,in plina verva, incercand sa-i prezint Catincai partea buna a lucrurilor – oricum, e mai curat decat in camera ei. Ametita, incearca sa rada, dar se opreste la timp sa nu vomite.
• Gandul la gand: „Si nu stiu, are starea asta, nu stiu cum sa-i zic, semi-letargica”. „Chiar asa este, asa sa-i ziceti”. Si eu, care credeam ca folosesc o metafora. Ceva din mine nu se simte tocmai linistita.
•  Gandul de circar batran: II iau analizele si-i monteaza branula. E speriata, experienta noastra cu spitalele e minima. Intreaba mereu daca o s-o doara si daca poate sa tipe. Chiar daca o doare, nu tipa. Ma strange de mana si se uita in ochii mei. Eu cred ca asta e semn de om puternic si-i zic. Numai ce termin de vorbit si simt ceva rece la ceafa. Urechile imi tiuie, in fata ochilor vad stele (literally, intotdeauna am vazut stele) argintii si incerc sa pronunt cat mai clar inainte sa ma scurg: „si de mami trebuie sa aveti grija, hahaha”. Rad ca proasta in timp ce alunec. Trece dupa ce primesc un pahar cu apa si radem cu totii de cat de slaba sunt eu fata de Catinca.
• Gandul de spaga: suntem la un spital privat, nici nu-mi trece prin cap. Si totusi. Asistenta noastra are o bratara Pandora, cu un talisman frumos. O remarc, o complimentez, se inmoaie si-mi zice: „e un cadou de la o pacienta.” Sper sincer ca pacienta aia avea mai mult decat o viroza.
• Gandul de jale: o sa fim internate 12 ore, timp in care Catinca o sa fie mereu perfuzata. Numai cand ma uit la ea cum sta resemnata cu branula in mana imi vine sa-i iau eu toata boala si s-o vindec. Pe undeva, as prefera sa tipe, sa protesteze, dar cand o vad atat de cooperanta mi se inmoaie inima cu totul. Sper ca nu s-a plictisit ieri de cate ori i-am spus ca o iubesc.
• Gandul de panica 1: fiindca ne-am dus cu dureri de burta, pe asta ne-am concentrat. Toata lumea a fost avertizata ca asta e numai simptomul 1 de viroza asa ca doctorita sta cu arma la picior. La pranz apare febra. 38.9. Pac, doua seringi de ceva in branula. Incet, incet, febra scade, dar nu de tot.
• Gandul de panica 2: din cauza febrei, Catinca ameteste si are stari de voma. Vomita. O data, de doua ori. Pompam chestii noi in perfuzie ca sa opreasca starea de greata. Draga de ea, e atat de coerenta cand povesteste cum daca se uita intr-un punct fix i se pare ca se apropie, apoi se departeaza de el si, mai ales, ca-i e frica sa adoarma fiindca ameteste in somn. O linistim, citim, adoarme.
• Gandul de panica 3: cand aude de viroza, bona da din colt in colt. Acum o luna, ea a luat-o de la Catinca si nu i-a fost usor. O inteleg ca se teme pentru sanatatea ei, dar fucking hell, pentru asta o platesc, nu? Nu pot, de fiecare data cand se imbolnaveste Catinca, sa stau eu cu ea ca sa nu se imbolnaveasca si bona. E un argument aici care imi scapa. Ma apuca bocitul. Ma linistesc. Facem terapie la telefon. Rezolvam.
• Gandul de madlena: Cartea de povesti pe care o avem la noi e cartea mea preferata din copilarie. O am din clasa I, am citit-o cu dulceata si paine cu pasta de rosii (mancam intr-una cand eram mica, imi placea acreala rosiilor combinata cu dulceata painii) care se mai vad si acum, am colorat-o cum (nu) m-am priceput mai bine si am folosit-o ca Ceaslov de vraji cand am inceput sa-mi doresc sa fiu vrajitoare. Cand, prin clasa a IIIa, am avut de scris o compunere despre cartea mea preferata si tata a vazut ca am vorbit despre Hauff, a dat asa din cap si-a zis: Taie Hauff si scrie Creanga. Atunci n-am inteles si nu mi-a convenit, ca nu era adevarat. Acum da. Era 1985. Suflam si-n iaurt.
• Gandul de om: as bea ceva.
• Gandul de om prost: oare astia din spitale iau nurofen la kil sau tot in sticlute din alea meschine de 100 de ml?
• Ultimul gand: vreau acasa. Catincai tocmai ii crescuse febra si a mai vomat o data, de final. Din nou anti vomitiv si anti termic in branula. Doctorita insista sa ramanem peste noapte. Catinca incepe sa planga, vrea acasa. Si eu vreau. E primitor, sunt oameni aici care chiar au grija de noi. Dar vreau acasa. Imi iau riscul si facem externarea.
• Gandul „ce se intampla?”: e zece seara. Au trecut 12 ore. Mergem spre casa. Pe aleile inguste pe care ne e drumul, copacii se apleaca peste sosea. Ceva e in neregula. Ma uit cu atentie. Da, s-a intamplat ceva. Copacii au frunze. E primavara. O sa fie bine.