Intermezzo despre depresie, hohote de ras si hohote de plans

Eu m-am dus sa ma caut in decembrie 2010, cand deja devenisem nefunctionala. Ca om, ca mama, ca om care face o munca si ia bani pentru ea. Pe 16 decembrie, de ziua mea, luam deja pastile de o saptamana si mergeam la prima sedinta de terapie. A fost greu si-am opus rezistenta ca un catar. La inceput nu vedeam nimic in zare, nu intelegeam de ce lucrurile pe care trebuie sa le fac nu ma ajuta imediat. Si mi se parea de ras sa le fac, in primul rand. Nu m-am lasat si-a devenit tot mai usor. Dar lucrurile mari, pe care doctorii mi le recomandau cu staruinta, tot nu reuseam sa le fac. Nu credeam in ele. Sportul – hai, mai! Pai cine ma cunostea pe mine de 35 de ani stia ca sportul meu preferat e sa dau pagina intinsa la soare. Sa scriu? Alta prostie! Ce sa scriu, frate? Sa-mi descriu atacurile de panica? Sa scriu cum e sa fiu o mama singura si cum e sa te simti vinovata de orice rahat? Sa le scriu scrisori imaginare alora care cred eu ca-mi fac viata grea, inclusiv mie? Pai ce facem aici, suntem in Labis – scriu si plang, scriu? Ca imi plangeam de mila numai cand imi aduceam aminte.

Chiar daca n-am facut asta, am reusit sa ies la suprafata. Ca sa fac o declaratie demna de Olivia Steer, chinul dintr-o boala face toti banii doar si pentru momentul cand te faci bine. Parca s-a dat o draperie la o parte. Am inceput sa fac lucruri la care nici nu visam. Am inceput sa conduc in afara traseului standard. Am inceput sa rad. Cine-si aduce aminte de mine in vara lui 2011, isi aduce aminte cum radeam. Pe urma am capatat si mai mult curaj. In decembrie 2011 aveam o relatie. In ianuarie 2012 am trecut fara mari eforturi peste un diagniostic de cancer (In Ro orice posibilitate de cancer e diagnosticata drept cancer. Chiar daca stii ca poti scapa fara terapie invaziva de durata, momentul cand stai pe scaun in fata doctorului si-ti primesti verdictul nu e din cele mai usoare). Dupa inca un an, imi implineam un vis, infranat pana atunci de frica de actiune – ma mutam intr-un apartament mai mare. In toamna lui 2013 se muta cu noi si Ionut. Ma uitam in urma si parca nu eram eu.

Si totusi. In septembrie 2013 un nu stiu ce – dar nu asta povestim aici – s-a insinuat ca un vierme in capul meu. In mintea mea, iar nu mai eram buna de nimic, eram numai o fatada in spatele careia zaceau niste gunoaie. Nu reuseam sa ma mai adun. Fara atacuri de panica, de data asta. Dar cu plans, plans mult. O luna de zile am plans in fiecare zi in masina. Plangeam dimineata de cand o lasam pe Catinca la scoala si pana ajungeam la birou. Si invers. Plansul se alimenta singur. Nu erau suspine de domnisoara, erau hohote si haine ude de lacrimi si muci. Cand am inceput sa plang necontrolat si la birou, a fost un semn. Dar de facut, n-am facut nimic pana cand n-am putut sa ma controlez nici acasa, in fata Catincai. Atunci am luat-o de la capat.

Atunci am aflat despre recaderi. Atunci am reinceput tratamentul cu pastile, atunci am reinceput sedintele de terapie. Ce-am invatat – am invatat ca se poate sa nu fie niciodata gata, dar ca poti sa recunosti semnele din timp. Guess what? In noiembrie 2013 am inceput sa alerg. Dintr-o data, uite-asa. Primul lucru pe care mi-l spusesera doctorii. E bine, e al naibii de bine, iti da rasplata pe loc. Guess what? In noiembrie 2014 m-am apucat de scris. De scris de ras. Exercitiul e sa ma expun (ceea ce urasc sa fac, de unde si plansul in masina, sa nu ma vada nimeni), sa fiu prezenta in viata mea (un fel de mindfulness fara fasoane) si sa gasesc un unghi amuzant si pozitiv in orice. Chiar si in scrisorile catre sabotoarea din mine. Am inceput sa rad din nou.

Pana sambata. Cand am inceput sa plang din nou, fix dupa ce vineri primisem doua vesti excelente. Am plans doua zile la rand. De unde dracu sa ma mai inteleg? De-aici. Din tot ce-am facut pana acum.

Azi m-am trezit cheauna de somn, dar am plecat in viata cu gandul sa ma rasplatesc pe mine pentru tot ce-am facut pana acum si sa-i rasplatesc pe toti cei care ma suporta si stau langa mine cand eu ii alung (mai putin pisica Shm, pentru ca ea ma musca din ce in ce mai des) cu mai multe rasete. O sa radem, o sa radem foarte tare. Poate nu de azi, poate de maine. Dar o sa ne radem, va zic eu.

Si ce va mai zic eu, daca mai aveti vreme sa ma ascultati, e sa mergem cu totii din cand in cand la doctorul de emotii (ii zice psihiatru, dar nu e asa de rau cum suna), cam asa cum ar trebui sa mergem la control ginecologic, sau sa ne facem analizele. O data pe an ar fi suficient.

3 comentarii la “Intermezzo despre depresie, hohote de ras si hohote de plans

      • am incercat sa aplic si eu cate ceva din povestea ta! daca am inteles bine, pe langa multe altele, nu trebuie sa te sfiesti sa recunosti problema, eventual public (nu chiar in (Hide Park), ceea ce face lucrul si mai greu! sa mai si scrii despre…ei, asta-i greu, chiar iti trebuie curaj si talent!
        numai bine, cu cele mai bune ganduri!

Lasă un răspuns la aurora toea Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *