Vorbesc seara cu Catinca la telefon:

– Bla bla bla bla bla…blablabla. Ai mai citit din cartea cu povesti?

Are de citit pe vacanta.

– Daa, am terminat-o, da nu stiu ce-i cu astia ca la sfarsit toti traiesc fericiti pana la adanci batraneti.

Pai daca-i pe-asa, fata mamii, e vremea sa te trecem la Shakespeare.

Ceea ce ma duce in urma cu vreo 20 de ani. Dupa 1990, la Piatra-Neamt reincepuse festivalul international de teatru si cat am fost pe-acolo am vazut numai trupe una si-una. Printre ele, Piccolo Teatro di Milano, cu Hamlet in bucatarie. Nu stiu cine a scris piesa si nu stiu daca nu cumva era o productie proprie. Tragicul rasturnat in ridicol, actiunea coboara cu totul din palat in bucatarie, nu se moare de sabie, ci de cutit si furculita (regina moare accidental fiindca ia sticla cu otrava in locul rachiului dupa o zi grea), problemele coboara dinspre spirit spre stomac dar raman, nu-i asa, existentiale.

Acuma, tata e de scoala veche, isi face temele mereu. Asa se face ca-l vad cu cateva ceasuri inainte de spectacol cu un volum de Shakespeare in mana. Pe principiul „sa-i trollam cat ii mai avem”, il intreb:

– Ce faci, bre, la varsta asta te-apuci de citit Shakespeare?

– Bai, Vasile (termen general de alint), recitesc Hamlet, sa-mi aduc aminte ce se intampla, ca sa inteleg mai bine.

– Nu-ti mai bate capul, zic, toata lumea moare.

(Ceea ce s-a si intamplat.)