Serios si nervos despre oameni pe care-i lasam prea usor sa moara

Fiecare lautar canta despre ce stie si eu n-am de ce sa fac altfel. Am vorbit despre depresie si tot timpul m-am intrebat cand o sa vorbesc despre ce e mai jos de depresie. Uite-acum. O sa ma folosesc drept exemplu pentru chestii aparent de nebagat in seama, dar care ne fac sa scapam lucruri printre degete. Pardon, oameni, nu lucruri.

Scena 1: prima data am incercat sa ma sinucid la 17 ani, aproape 18. I-am cerut bunica-mii niste pastile si i-am zis ca nu pot dormi. A fost suspicioasa, m-a intrebat daca am vorbit cu ai mei despre asta si daca am fost la doctor, dar mi-a dat. Le-am luat, am dormit mai mult decat era cazul, dar nimeni n-a observat nimic.

Scena 2: a doua oara a fost dupa doua saptamani, dupa o documentare mai atenta. Am strans toate sedativele pe care le-am gasit in casa, le-am zis alor mei ca sunt obosita si o sa dorm putin la pranz si asta a fost. In mod absolut jalnic, m-a salvat JR Ewing. Incepea Dallas si cand mama a vazut ca nu ma trezesc s-a panicat. Am aflat ca m-au dus la spital la timp sa ma salveze de blocajul renal. Doua zile de spitalizare, bilet de externare, drum bun, nu m-a intrebat niciun doctor nimic. Nici n-aveau de ce, eram minora, minorii sunt niste tamagochi, doctorii vorbesc cu adultii, asa scrie si la lege, vorbesti cu tutorele legal.

Scena 3: dupa externare, daca ai mei m-au intrebat ceva, nu mai tin minte, nu vreau sa zic prostii aiurea. Dar cu siguranta nu m-a vazut vreun psihiatru sau psiholog.

Scena 4: Timpul trece, am 30 de ani. Sotul meu trece printr-o criza personala brusca (pe stilul „cade ceru-n cap”, nu „boala lunga, moarte sigura”) fix la trei luni dupa casatorie si la doua saptamani dupa ce eu aflu ca am ramas insarcinata. La revedere, draga mea, imi pare rau, dar nu cred ca mai putem fi impreuna. Eu, cu un bagaj bogat, dar nedetectat, de tendinte depresive si de suicid, iau totul ca pe un esec personal. Ca sa nu mai vorbim ca fix in perioada aia capul meu era inchiriat pentru noua luni pentru un carnaval de hormoni care sarbatoreau sarcina. Fac atac de panica dupa atac de panica dupa atac de panica, tot mai adanci si cu reveniri tot mai grele, ma invinovatesc de tot ce s-a intamplat si nu mai pot sa vad cum o sa fie ziua de maine. Si incep sa bat farmaciile si sa aburesc farmacistele ca am nevoie pentru o ruda, ca mi-am uitat reteta in provincie, ca aia, ca aia. Fac rost de suficiente sedative si anxiolitice (serioase, nu vorbim de plante), fara reteta. Tot niste filme m-au salvat, ca m-am lungit ca sa nu mor fara sa mai vad o data Nuovo Cinema Paradiso si nu mai stiu ce. Am baut suta de pastile cu o sticla jumate de vin si la revedere. La revedere s-o crezi tu, ca fix doua ore mai tarziu a venit barbatul acasa din criza personala ca sa se schimbe pentru birou. Salvare, nino nino.

Intermezzo: fiindca lumea nu-i facuta numai din prosti ca mine si natarai ca altii, ajung de primesc un diagnostic, iau medicamente si fac terapie. Si eu, si medicii mei stim ca la mine o cadere e pana la capat, asa ca am invatat semnele si ne vedem din timp daca situatia devine nasoala.

Scena 5: Se naste Catinca, ii fac un plan din ala de studii, ca sa nu beau banii aiurea sa ajunga copilul pe drumuri la 18 ani. Dar, zice asiguratorul, e nevoie de o evaluare medicala. Ok, mergem la evaluarea medicala. Doamna doctor de la clinica particulara care lucreaza cu asiguratorul ma examineaza amanuntit si-mi pune o multime de intrebari necesare despre istoricul de cancer si infarcturi si obezi si diabetici din familia mea. Si, cum stateam eu pe scaun, o aud:

–  Tentative de suicid? Si, fara sa astepte raspuns sau macar sa ridice ochii din hartie, bifeaza nu si zice: nu pareti genul care sa se sinucida. Case fucking closed.

Scena 6: Ieri ma duc sa-mi iau medicamentele. Farmacista vrea sa ma ajute, dar n-are decat o cutie din cele doua pe care trebuie sa mi le dea.

– Va dau asa?

– Da, am facut asa si alta data.

Vine cu pastilele, ii dau banii si reteta (retetele astea se retin la farmacie odata eliberate, daca nu, farmacista noteaza pe spate cate mi-a dat, semneaza si stampileaza) si intreb:

– Nu notati aici ca mi-ati dat o cutie?

Nu, ca nu cred ca o sa luati mai multe decat trebuie?

Da’ de unde stii, frate? Fiindca zambesc si vorbesc frumos si sunt bine imbracata? De unde stii tu ca nu o sa ma duc si la celalalt colt si pe strada urmatoare si in celelalte sectoare pana ma burdusesc de pastile, a? Oi, oi, oi.

Acum, de ce m-am dezbracat eu asa, in chiloti, in fata lumii? In nici un caz ca sa vorbesc despre mine sau sa ma plang ca nu m-au inteles parintii si ca m-a lasat lumea sa mor, ca nu e cazul, ci ca sa zic asa:

Scena 1: fucking hell, numai bunica-mea de aproape 80 de ani, bolnava si imobilizata la pat m-a intrebat daca-i in regula.

Scena 2: medicamentele sunt mult prea accesibile in casele noastre, ale tuturor. Nu vorbesc de prevenire, de comunicare cu adolescentii, asta e dantela de Chantilly pe gatul mortului, vorbesc de acces si disponibilitate. De la paracetamol, care si el face niste chestii misto luat cu folia, avem medicamente in case de-a valma, toate la indemana. Si nu trebuie sa fie asa. Medicamentele trebuie sa stea cat mai putin la indemana unui copil sau adolescent. Punct. Pentru orice situatii in care e nevoie (dar il durea o masea, draga?!?) exista o multime de solutii. Nici nu-i cazul sa le dau eu, e suficient sa va ganditi la ce pot face daca…? Si le gasiti singuri. Si nu, nu e o exagerare. Exagerare ni se pare noua, tuturor, obisnuiti sa ne indopam singuri cu medicamente la fiecare stranut – inclusiv eu, sa nu credeti ca-s mai breaza.

Scena 3: daca poti, e igienic, necesar, sa mergi cu adolescentul la un consilier sau psiholog. Asta nu inseamna ca e bolnav, asta inseamna ca el creste si nu intelege pe lume e inainte sa primeasca palmele lumii si sa-si bage picioarele. Asta inseamna ca cineva poate sa-si dea seama daca drumul lui e ok sau daca are nevoie de ajutor. Iar daca ajungeti cu un copil sau adolescent in situatia mea (ca sa nu vorbim ca mie mi se face rau de la sange, dar sunt destui care incearca lame sau acoperisuri de bloc, nu pastile), nu-l intrebati daca are probleme la scoala sau cu baietii, da? Puneti-l direct in bratele unui psihiatru, asta nu mai e o criza de adolescenta, it’s fucking serious. Iarasi, nu discut dantelarii, ca de ce nu se face, de ce n-au facut ai mei, ca societatea, ca mentalitatile. Situatia e prea clara ca sa ai alta solutie si, din fericire, acum solutia e ceva mai evidenta si vizibila ca acum 23 de ani.

Scena 4, 5, 6: What the fuck? Dintre toti oamenii care au de-a face cu situatii din astea, pai voi sunteti profesionistii. Nu trebuie sa eliberezi medicamente fara reteta, nu le eliberezi. Ca sa radeti de mine mai mult, eu fac numai ce stiu. N-am incercat sa iau decat anxiolitice si sedative, nu un pumn de pastile random. Asa ca nu stiu ce efecte au alte pastile care se dau sau nu pe reteta. Dar astea, astea care e evident ca pot duce la somnul ala lung si bun, nu le dati, frate. Nu stiu care-i treaba cu aia care vor sa cumpere cinspe cutii de citostatice sau macar una fara reteta. Dar daca eu ma duc sa cer xanax si tu imi dai, fiindca vrei sa ma ajuti sau fiindca nu-ti pasa, pai sa vezi tu ce bine ma ajuti!! Iar ca medic, spune-mi, te rog, de ce trecem asa usor si in gluma peste suicid si nu peste cancerul din familie? E la fel de multa moarte acolo, tovarasa doctor. Un sinucigas e un nebun, nu-i asa (radem cu mana la gura), un pacatos, un amarat, un disperat, face un act de vointa condamnat de toata lumea, nu? pe cand un canceros e un suferind care lupta cu boala, asta e? Doamna doctor si doamnele farmaciste, dintre toti oamenii dumneavoastra trebuie sa fiti cele mai obiective si cele mai eliberate de de implanturi sociale, culturale si religioase. Nu eu trebuie sa va spun care-i asemanarea dintre un sinucigas si un canceros, dumneavoastra trebuie sa ma priviti in ochi si sa-mi spuneti ca nu puteti sa-mi eliberati medicamentele fara reteta sau sa ma intrebati: – Ati avut tendinte de suicid? Daca da, trebuie sa va evalueze si un psiholog.

Si, in sfarsit, din nou si din nou, Scena 4: daca te simti trist de prea multa vreme, daca ti se pare ca nu-ti iese nimic, daca nu-ti vine sa te duci la birou si te invinovatesti ca esti lenes, daca nu reusesti sa te mobilizezi sa faci ceva si tot crezi ca la un moment dat lumea o sa-si dea seama ce impostor esti, daca ti se pare ca nu poti sa te intelegi cu nimeni si nimeni nu te intelege, daca traiesti prea mult in capul tau, daca ti se pare ca ziua de maine e prea departe si oricum n-o sa aduca nimic bun, nu te lasa sa aluneci. Mergi si vorbeste cu cineva.

Atata tot. Whoa.

13 comentarii la “Serios si nervos despre oameni pe care-i lasam prea usor sa moara

  1. WOW! N-am crezut niciodată că ești atât de puternică!
    Citesc articolele tale, râd cu tine de miștourile Catincăi și de poznele lui Șm, dar chiar n-am știut că ai suferit atât și că ai răzbătut!

  2. Doamne ! Ce bine inteleg povestea mi s-a întîmplat si mie,daca stau sa ma gândesc bine cred ca si acum am ce invata de aici.E toamnă ,e vremea expresiilor mele,o sa incerc sa nu cad!

  3. Da, si eu am fost la psihiatru, pentru ca nu reuseam sa-mi duc un proiect important la bun sfarsit. I-am spus doctorului ce cred ca am, depresie anxioasa, el a fost de acord si mi-o dat niste pastile. Nici pana acum nu stiu daca asta a fost, daca m-am vindecat sau de ce a trebuit sa merg la doctor cand diagnosticul mi l-am pus singura.

    • Eu am ajuns cu atacuri de panică. Am discutat mult, am făcut tot felul de analize și abia după aceea am primit diagnosticul. E adevărat că o experiență ca a ta m-ar lăsa și pe mine cu niște întrebări.

  4. Ai rascolit amintiri ce, oricum, nu vreau sa le uit. 18 ani, somnifere (la foarte liber pe vremea aia) si nino-nino. Insistam sa fac conversatie si mama s-a prins ca nu-i a bună cand imi cădeau cuvintele din gură. Preluare din spital de psihiatru si psiholog, mare noroc, cred. Psiholoaga a facut toți banii. M-a motivat de ma tine si-n ziua de azi… cu eforturi, e adevarat.

Lasă un răspuns la duoamna raluca Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *