Ne intalnim cu niste prieteni si ne intindem la povesti. Ajungem la excursia lor la Dublin. Ca ce frumos e, ca ce misto e atmosfera, ca la fiecare colt de strada canta cate unul de se opreste lumea sa-l asculte, ca sa nu mai zicem ca in fiecare bar e cate un concert micut si toti sunt fericiti ca niste spiridusi care stiu unde-s ascunse ceaunele cu aur. 

Mai-mai ca-ti vine si tie sa bei un Guiness ca lumea.  

Doar ca… nu-i carciuma in Dublin si-mprejur unde barmanul sa nu-ti sopteasca asa, numai tie, ca Bono mai trece pe-acolo din cand in cand sa dea un pint-doua pe gat. Si uite, chiar mai alaltaieri….Si aproape toti au o poveste de cum Bono chiar iesea cand intrau ei sau ca tatal cuiva a baut cu Bono in aceeasi carciuma din satul bo(no)em unde are distinsul casa. Si ca, uneori, cand apare soarele dupa ploaie, inainte sa se risipeasca norii ii scriu numele pe cer.  

Ca veni vorba de satul ala, prietenii mei s-au dus si acolo in plimbare, mai ales ca era la mare (rima neintentionata). Si-ncep sa caste ochii pe la case, ca aveau ce vedea. Si le place una cu o poarta mai altcumva. Si se opresc sa-i faca o poza. Si de pe drum, un roscat cu sapa-n spate si palaria pe ceafa le zambeste si le spune: 

– Ya know, this is not Bono’s house.  

Turisti prosti!