Cum spuneau o serie de intelepti de la omul de mare sfintenie, Arsenie Boca, care aparea si disparea din celula dupa bunul plac, la bunul Buddha, de care ma simt ma apropiata prin faptul ca am si eu trei randuri de burti, nu trebuie sa lasi nicio zi fara sa faci sau sa inveti ceva nou. Sau sa razi. Ceva de genul asta. Acuma, nu-s io aia care s-o dea in motivationale, dar weekendul asta m-am invartit de-am facut pentru prima data trei lucruri, din care la doua nici macar nu ma gandisem pana vineri.
Prolog
De cand m-a prins, prietenul meu alergator imi tot mai scapa cate un mail cu titlul fa-ti un cadou primavara asta. Eu, cand e vorba de cadouri, cad repede in capcana si ma arunc sa click pe link ca gaina la graunte. Ultima data linkul era despre tombola de inscriere la Transmaraton, adica alergare pe Transfagarasan, drumul ala cu Thank you, Romania, the most beautiful road in the world. Se alearga 21, 42 sau 64 de kilometri, intre Balea Cascada si Cabana Capra, cu trecere (inevitabil, da) pe la Balea Lac, 2034 metri altitudine. Intre cascada si lac sunt 12,5 km, iar diferenta de nivel e de 800 de metri. Intre Balea Lac si Capra sunt 9 km, cu o diferenta de nivel de 3-400 de metri. De ce zic asta? Fiindca eu nu stiam cand am ales 21km si am dat click pe send. Asa m-am bucurat cand am fost selectata la tombola, ca nici atunci n-am mai stat sa vad in ce ma bag. Numai dupa ce mi-am platit locul am inceput sa ma intreb ce si cum. Una peste alta, de bine, de rau am inceput sa ma antrenez, pe urma mi-am luat niste zile libere de la birou, am zis ca ce-o fi, o fi si m-am dus.
Primul
Joi seara. Pe drum, tocmai ce depasim o turma de oi, cand Jan Renault, zis Janel, zice: stop. Opriti acu, dati-va jos si rezolvati problema asta cu bateria. Era vreo sapte jumate seara, in mijlocul padurii. Hai sictir, Janel, baga mare ca n-avem vreme. Janel tace si merge mai departe, dar nu se gandeste decat la razbunare.
Ne cazam cu cantec intr-un bungalow de lemn unde trebuie sa punem salteaua pe jos ca sa dormim ca lumea, da’ nu ne mai batem capul. Sub terasa noastra apa susura in voie, noi bem un coniac si ne gandim sa mergem pe la Sibiu sa vedem ce are masina, sa mai cascam ochii, sa ne simtem bine. In bungalow e cald, apa ne canta in cap, dormim ca pruncii.
Vineri. Plecam de la hotel spre Sibiu. Noi venim dinspre Arges, asa ca traversam frumos muntii, cascam gura de parca ar fi prima data cand trecem pe-acolo, facem bancuri despre cat sunt de pregatita sa fac semi-maratonul, vai, si ce-am mai ras, ce ne-am mai distrat. Ne oprim la primul service care ne iese in cale la intrarea din Sibiu, de-acolo ne dau cu flit si ne trimit la altul. Suntem bine si molcom primiti, ni se pune diagnosticul in drum spre masina, a cedat alternatorul (inca nu stiu ce e ala), ni se dau alternative de pret, care de care mai nastrusnice si mai nerealiste pentru ca, nu-i asa, e vineri si piesa oricum nu vine pana luni. Aveam, asadar, posibilitatea sa ma intorc pe jos pana la Balea, pe urma sa cobor pe jos pana la hotelul nostru, a doua zi sa trec iar muntii pana la start si sa-mi alerg semi-maratonul. Poate m-as fi descurcat, dar luni am de obicei niste sedinte de dimineata si trebuia sa fiu la birou. Pana la urma, ca norocu, se gaseste o piesa second hand care costa si putin, dar care trebuie adusa de la 20 de kilometri. Sa ma duc eu in fuga? Nu, gasim noi pe cineva. Ca sa nu ramanem ca prostii cu caruta-n drum, le zicem sa ne puna masina pe rampa si ne punem pe asteptat. Si asteptam…si asteptam…si asteptam. Tot taiem de pe lista ce vrem sa vedem la Sibiu. La un moment dat, mecanicul iese ardeleneste-vijelios si zice fericit:
– Nu e alternatorul, e cureaua!
Ionut pare sa inteleaga. Pare ca iesim mai ieftin si ca o sa dureze mai putin. Pai daca dureaza mai putin asteptam. Si asteptam…si asteptam…si asteptam. Mecanicul mai iese odata fericit spre noi si zice:
– Am desfacut si-o roata si placutele de frana sunt varza. Le schimbam? Nu costa mult si le facem repede.
– Le schimbam, ne ia gura pe dinainte.
In total am petrecut patru ore fericite pe banca din fata service-ului si inca jumatate de ora in picioare ca va facem imediat factura. Nu mai zic ca ne-a costat dublu decat daca ar fi fost alternatorul ala second hand.
Pana la urma, am mancat o pizza nereusita si adusa greu, in urletele unui copil plimbat de ma-sa in cerc prin fata noastra in Piata Mica si-am plecat sa-mi iau kitul de concurs. A, si sa nu uitam sa punem benzina.
In sus pe Transfagarasan, ne bucuram ca masina merge si ne revine cheful de viata. Luam punga cu bunatati de concurs si numarul de la Balea Cascada si ne ducem in drumul nostru. Mai o poza, mai uite ce frumoasa-i luna, mai ia da-te jos si alearga putin dupa masina, timpul trece. Si cum ne apropiam noi, asa, de salteaua noastra, Jan Renault face: beeeep!
Dafuq? @#$%&******. Da. Nu mai aveam gaz. Da, am uitat sa alimentam. Cat de prost poti sa fii? Si daca suntem doi in masina, cat de prosti? In mijlocul muntelui, 30 de km pana la prima benzinarie pe-o vale, vreo 60 pana la alta pe cealalta vale. Da, ne-ntoarcem sa punem benzina, desi am fi preferat sa ne asezam cu curu pe pamant si sa bem ceva tare.
Si, peste toate astea, din intuneric rasare Dracul Hlizit si-mi spune: n-ai vrea sa conduci tu? Si eu repet cu voce tare:
– N-ai vrea sa conduc eu?
– Vrei? Intreaba Ionut. Esti sigura?
– Vrei. Esti sigura, sopteste Dracul Hlizit.
– Vreau. Sunt sigura, zic eu cu voce tare. Mai rau, cand ma sui la volan, intorc privirea spre Ionut si spun, posedata de Drac: conduc si la intoarcere.
Ionut tace si ma rabda, ajungem la benzinarie dupa ce era sa strivesc niste oi si-o vaca aparute din neant (viata de noapte in Cartisoara, da?), cat plateste el eu ma mai dau pe net si poate-poate-mi pun problema sa ma razgandesc. Ionut se intoarce in masina, imi arata doua sticle de bere, desface una si zice:
– Conduci tu, da?
– [inghit in sec] Da.
Si, uite-asa, eu, care nu conduc afara din oras decat pana la Ploiesti si doar daca au murit toti soferii pe o raza de o suta de kilometri, am condus pe Transfagarasan, din vale de la Cartisoara si pana dupa Cabana Capra. Noaptea. N-as fi crezut in veci c-o s-o fac. Sau ca o sa-mi placa asa de tare sa iau curbe in sus si-n jos pe intuneric. Si, uite, traiesc sa scriu despre asta. Am trait si ca s-alerg dupa aia, dar asta in Al doilea si Al treilea.
Sa stii ca asteptam Al doilea si Al treilea.
No pressure, just saying 😉