Când eram mică, pe palier cu noi, peste drum de ușa noastră stăteau Olguța și Jănel. Acum stă numai Olguța, s-o ție Doamne-Doamne, că dacă număr bine e mai mare decât Regina. Olguța făcea borș și cel puțin o dată pe săptămână eram la ea cu sticla de lapte în mână, în holul ei întunecat și mirosind a acru. Olguța făcea cele mai bune sărățele în forma aia cadrilată și cele mai bune nuci umplute cu cremă. În vacanțe mergeam la Olguța și încingeam niște partide interminabile de Nu te supăra frate pe patul ei înalt din sufragerie, de trebuia să vină mama după mine. Jănel era cunoscut numai pentru zilele lui de Sf. Ion pe care i le punea la cale Olguța, de câte ori i se părea vreo dată de Sf. Ion mai agreabilă și unde eram și noi chemați, invariabil, pentru că domnu Zaharia spune multe glume. Olguța cânta și-n corul bisericii și m-a luat și pe mine odată la un Paște. Aveam vreo zece ani și cred că a fost prima dată când mintea mi-a fost afectată de substanțe. Stăteam sus, în balconul corului, mică și slabă, cu bărbia rezemată de margine. Din spatele meu venea o urgie de sunete sub formă de cântece bisericești, de jos urca fum de lumânări și de tămâie, luminile în mișcare mă amețeau, îngânatul mulțimii mă adormea, eu știam că urmează să se întâmple ceva ceva măreț și misterios și totul era înfricoșător. Uneori mi-aduc aminte și mă gândesc cum trebuie să se fi simțit bizantinii în mijlocul ritualului. Dar eu aveam zece ani, emoția m-a doborât și n-am prins Învierea trează.

Pe lângă toate astea, Olguța mai era faimoasă la noi în familie pentru grozăvia de colecție de bibelouri. Sufrageriile noastre nu-s foarte generoase, dar ea îngrămădise pe doi pereți opuși două vitrine mari, care cred că aveau și oglindă în spate, în care expunea cincisutedemilioane de bibelouri și pahare, toate de dimensiuni mici. Vrăbii, balerine, ciupercuțe, iepurași și pisici. Câini. Pahare, pahare, pahare. Păsări, balerine, solnițe. Poate nici nu erau așa de multe, poate era doar efectul oglinzilor. Poate eram eu mică. Poate era și masa din mijloc, acolo unde tata spunea multe glume de zilele lui Jănel, care făcea locul să pară și mai înghesuit. Efectul era dramatic. De fiecare dată după ce mă lăsa să câștig la Nu te supăra frate, veneam acasă și încercam să-mi dau seama cum face ea curat în vitrinele alea. Bibelourile și paharele Olguței ajunseseră punct de referință: cutare are mai multe bibelouri ca Olguța. Glumesc. Așa ceva nu se poate.

Înapoi în zilele noastre, unele obiceiuri aduc după ele altele și m-am trezit că-ncep să cumpăr pahare. Câte două de același fel, nu seturi. De prin magazine. De prin târguri. De la vechituri. Pe urmă de o vreme mă tot mânca în fund să le iau o casă a lor, să nu mai stea așa nevăzute de nimeni în dulapurile de bucătărie. Și-odată m-am ridicat și-am luat ceva de la ikea. Am mai zis și altă dată, pisicile mele-s ca niște cari, rod și zgârâie la lemn și cât or trăi ele eu numa o să mă joc de-a casa. În fine. Sâmbătă am chemat o prietenă și-am înșurubat – stați că vine – o vitrină. Am și reușit. Am și pus paharele-năuntru. Am făcut curat. Am pus o veioză deasupra ca să fie plăcut ochiului. M-am așezat pe parchet, m-am uitat la ce-am făcut și mi-a plăcut. Și pe urmă am pus mâna la gură și-am rămas așa. Am numai 45 de ani și sunt deja Olguța.

nu știu de unde am luat-o