O exemplificare minunată a principiului călăuzitor: Maimuța, când n-are treabă, se scarpină în fund până-și face o bubă.

Plictiseala

Când în portofel am mai multe bonuri decât bani, scot teancul de hârtii și le-arunc într-un sertar. Zilele trecute, în vacanță fiind, leneveam ușor și-am zis să mă uit să văd pe ce am reușit să cheltui un salariu în zece zile. Cadouri, cadouri, cărți, cadouri, șosete, haine de munte pentru copil, alcool, cadouri, alcool, hopa! Dafuqisdis?, cum zice 50 Cent când îi vine nota de plată de la bling-bling.

Horor. Șoc și groază! Click aici să vezi ce-a zis profesoara de română când a primit acest bon de la fosta ei elevă!!!

C-un ochi am râs, cu unul am plâns, cu ochiul soacrei am zis: ce cretini!, cu ochiul care-nchis afară înlăuntru se deșteaptă am spus: băi, ar trebui să merg să le spun, iar cu ochiul atotvăzător am zis că poate e mai bine să mă uit în altă parte și treacă de la mine și acest pahar.

Am pus bonul în portofel.

Scărpinatul în fund

Oh, iată, pașii și nevoile mă duc iar în mall-ul de unde am primit bonul insultător. Trec pe lângă magazin. Îmi vine o idee. Merg mai departe. Mă întorc. O dată. De două ori. Mă duc în treaba mea. E dimineață. Nu prea au clienți. Hai, bre, ce poate să fie?

– Bună ziua. Cu ce vă ajutăm? Sunt două vânzătoare, una mai tânără, una mai în vârstă.

– Bună ziua…

Nu prea știu cum să încep, că n-am niciun motiv să fiu nasoală. Cu siguranță casele de marcat sunt programate din altă parte.

–  Bună ziua, o iau de la capăt. E mai ciudat, dar puteți să îmi spuneți cine vă setează casele de marcat?

Uăi, parcă am venit să le fur încasările. Se apropie una de alta. Cea tânără încearcă să fie drăguță și dă să răspundă ceva. Cea mai în vârstă știe ea mai bine că le vreau răul și intervine:

– De ce vă interesează?

Fair enough.

– Pentru că am primit bonul acesta de la dumneavoastră și, vedeți, aici scrie greșit și m-am gândit să vă spun…

Intră o clientă. Nasol. Nu numai că le-am jignit, dar le-am jignit de față cu cineva. S-a dus orice șansă aș fi avut:

Buba

–  Da’ ce credeți, doamnă, că noi nu știm gramatică? Da’ le-am spus de nu știu câte ori să repare, nu trebuie să veniți dumneavoastră să ne băgați bonul sub nas. Nu e vina noastră.

– Dar cine programează, totuși, casele de marcat?

– E de la ei, de la furnizorul de case. Epos, Epsom, Epson, ăștia… Da’ vorbim singuri, ce credeți că noi nu știm??

Zic mulțumesc și ies. Ce să fac acum, să mă apuc să caut numele de telefon să sun la Epos, Epsom, Epson, ăștia…și să le spun că ăla care a scris mesajul de bun venit pe bonul de la un magazin de ștrampi a băgat o cratimă aiurea-n tramvai? Cât de departe vreau sau trebuie să merg ca să nu mai văd orori din astea?

Femeia iese după mine și-mi mai spune o dată că ea știe gramatică, dar nu e vina ei.

Frate, am înțeles. Gata.

Și buba nu e neapărat că mi-am luat-o peste bot că m-am băgat în seamă aiurea. Aia-i buba din fundul meu de maimuță.

Buba mai mare e că suntem niște supărăcioși și nu ne poate spune nimeni nimic fără să ne simțim acuzați. Că răspundem agresiv la orice atragere de atenție. Că nu e niciodată vina noastră. Că noi am spus, dar suntem mici și nu ne ascultă nimeni.

Și mai e și buba asta în care ce facem aici, acu suntem toți grammar nazi și ne legăm de fiecare rahat? Treaba merge, ce crezi că nu vând ăia la magazin fiindcă le scrie greșit pe bon? Well, mie n-o să-mi mai vândă. Și nici nu cred că sunt grammar nazi. Dar cred din toți rinichii că nu-ți poți permite să lași o greșeală gramaticală în niciun document, oricât de mic ar fi el și oricât de repede l-ai arunca la coș după aia, mama ei de viață.

Ia, știe cineva numărul de la Epos, Epsom, Epson, ăștia…?

(Publicat în Sereniti)