Fiindcă Șm mai are puțin și se transformă într-un Snorlax, îi mai dăm cu laserul pe la nas. Când vede punctul roșu aleargă de nebună prin toată casa, ia curbe ca-n documentarele cu gheparzi filmați în slow motion, se izbește de mobile și de pereți și nu se oprește decât când îi ies ochii din cap și limba de-un cot ca la câini. Iar noi nu ne putem ține și râdem mereu de creierul ei cât un pumn de copil și de cum reușim s-o păcălim de fiecare dată.

Pe de altă parte…

Acum mai mulți ani, eram într-o vizită. Prietenii la care eram aveau – și au în continuare – doi câini, mamă și fiu. Fiul era numai un pui atunci. Catinca avea și ea vreun an și jumătate și era frumușică foc (pare că mă laud, dar nu e adevărat). Mergea binișor, rupea niște cuvinte, era prezentabilă, am zis s-o scot în lume, să-și facă prieteni. S-a jucat cu cei doi câini, n-o deranja că se dădea cu fundul de parchet la fiecare trei pași și nici că puiul de caniche o cam mușca de fund. Noi, ăștia mari, vorbeam de cât de tonți sunt câinii, pe urmă am trecut la cât de toante sunt pisicile și amicul meu zice:

– Vai de mine, câinii noștri sunt mai răi ca pisicile. Să-ți arăt.

Și scoate un pointer cu laser. În două secunde, Catinca se bătea cu cei doi câini să prindă luminița roșie.

Câini, copii, pisici – totuna.