Pe linia asta:

să nu credeți că vorbim de stil și eleganță.

M-am mutat acum doi ani, uite-așa, în două luni vândusem ceva, cumpărasem ceva, Alina, îngerul meu imobiliar, a avut grijă de toate, întărindu-mi din nou convingerea că motto-ul vieții mele e la barza chioară îi face Dumnezeu cuib. Locul e minunat, pe cuvânt, suntem peste drum de parc, blocul e înconjurat de verdeață, apartamentul e luminos și călduros, mic pe dinafară și mare pe dinăuntru, de pe geam nu vezi decât copacii și cerul. După doi ani, încă nu m-am rutinat și-mi face plăcere să vin seara acasă. E un bloc plăcut, cu 10 etaje și vreo 44 de apartamente, numerotate exact așa. Și, nu înțeleg de ce, la noi pe palier mi se pare că miroase mereu a parfum.

E, și cu asta intrăm în discuția despre cât de mișto e blocul.

La parter, pe lângă cele două pensionare fără de care nu se poate, stă un tânăr care ascultă metal la maxim. Are și un câine pe care nu l-am văzut, dar l-am auzit lătrând și cred că senzația e foarte aproape de cea a prizonierilor din lagărele nemțești din al doilea război mondial. Când îl aude, Catinca se ia cu el în gură, dar eu o trag repede în lift. Când mai latră noaptea se aude până sus, în bloc și eu îi ard câte una lui Ionuț și-i zic:

– Na, să te mai plângi când miaună pisica.

Iar pe tânărul de la parter l-am văzut de câteva ori, verifică ușa de două-trei ori când pleacă de-acasă, deci treaba e serioasă.

La etajul unu nu-i mare lucru. E doar vecinul de sub noi, care a venit să ne bată la ușă o singură dată, când jucau Catinca și Ionuț fotbal prea tare. Are o pisică cu care se mai conversează Șm din când în când vara, de pe pervaz.

Tot la unu mai e o vecină foarte discretă. I-a murit bărbatul la un moment dat, iarna trecută sau astă primăvară, nu mai știu – v-am spus că e foarte discretă. N-au dat-o de gol decât mirosul de tămâie care venea zilnic din apartamentul ei și candelele aprinse în fiecare zi pe scări (un deliciu pe întuneric) timp de 40 de zile. Which is not creepy at all.

La doi stăm noi, ne cunoașteți. Mai nou, eu mă fac remarcată în bloc fiindcă fac niște antrenamente și urc și cobor de câteva ori la rând scările până la 10. Zilnic.

Lângă noi stă președintele de bloc. Până în 70 de ani, un gentleman, are o nevastă dichisită, un papagal pe care i l-a plantat fi’su când s-a plictisit și un porumbel pe care l-a salvat acu vreo trei ani. Iese în fiecare zi la plimbare cu porumbelul pe umăr, se duc până la mașină și repară câte ceva, ca băieții, pe urmă se întorc. Ne înțelegem bine, la un moment dat le-am împrumutat forfecuța de unghii a lui Șm pentru papagal.

La trei stă o doamnă care m-a prins odată în fața blocului și înainte de orice s-a uitat la mine și m-a întrebat:

– Dumneavoastră aveți gândaci?

Am legat apoi o conversație agreabilă despre o vecină de la 7 care se pare că îi crește cu multă pasiune și pe urmă le dă drumul în bloc. Sigur, femeia are vreo 90 de ani și e la pat de alți câțiva și evident că nu-și mai poate ține casa sub control.

De la 4 la 6 nu știu pe nimeni. La 6 stă admina blocului. E mititică, are undeva între 75 și 95 de ani, e mereu vopsită roșcat și fumează încontinuu. Fumează în timp ce-ți încasează banii, fumează când inspectează blocul, fumează când dă de mâncare la pisici în curte, fumează când schimbă listele. E un fel de nazi admin și evit orice contact vizual cu ea, pentru că mă aștept să-mi spună cu țigara-n gură și cu vocea numai aparent tremurată:

– Când îmi plătiți și mie întreținerea?

Pasiunea ei cea mai mare e să ne anunțe pe puncte ce avem de făcut când tre’ să depunem apometrele. Se pare că cineva a tras-o de mânecă și nu mai face, dar o vreme făcea liste ale rușinii cu ăia care n-au depus apometrele și au restanțe la întreținere. Acu le pune numai post-it-uri drăguțe în formă de măr pe cutiile poștale la ăia care n-au fost cuminți.

De la 7 la 10 nu e decât doamna cu gândacii. Și vecinul ăsta, de care nici nu vreau să mă apropii vreodată:

(pentru cine nu știe, aveți aici detalii)

Actualizare 2018

Între timp s-au făcut cinci ani de când m-am mutat. Îmi place la fel de mult, doar că ar trebui să văruiesc. E ciudat cum în mintea mea m-am mutat numai ieri și totuși am reușit să murdăresc pereții așa de repede. Da’, mă rog, și 1997 tot acum zece ani a fost.

De-acum trei ani vecinul meu de palier, președintele de bloc, nu mai e preș. Nici porumbelul nu-l mai are, i-a rupt singur gâtul cu portiera într-o zi când ieșiseră ca băieții să repare mașina. L-a dat la o cunoștință de la Antipa să i-l împăieze dar nu l-a primit nici până azi. Of.

Nici nazi bloc admin nu mai e bloc admin. Au prins-o cu ocaua mică, cică băgase mâna până la cot în banii de întreținere. La 80 de ani, frate, nici nu-ți vine să crezi că mafia e o băbuță care fumează în lift. Eu o să rămân convinsă că de fapt se încurca în calcule, că număra tot în bani vechi, da’ asta e.

Apropo de 80 de ani, vecina de la trei, aia care m-a întrebat de gândaci – ne-am împrietenit. O cheamă Pușa și da, știe tot ce mișcă. E vioaie, plimbă un bișon toată ziua-bună ziua. Înaltă, dreaptă, n-are burtă sau șolduri sau țâțe lăsate,  nu e slabă, dar pare. Cam la 60 de ani, așa. Semnele de întrebare au apărut când a început să-mi povestească despre copiii ei, fată și băiat, gemeni, 50 de ani. Wait a minute.

– Am 82 de ani, domnișoară! V-am văzut în parc când alergați, aș vrea și eu să mai fac așa mișcare.

Clar, când o să fiu mare vreau să arăt ca vecina Pușa, că în rest ce face lumea nu mă interesează nici deloc. Mi-s de-ajuns.

Bomboana e, însă, noul președinte de bloc. Progresist și nu prea. Mi-a luat câțiva ani să-l conving să plătim întreținerea în cont. Face sondaje pe sms când tre să dăm drumul la căldură. Și a reparat liftul, lucru de care e foarte mândru și pe care ar vrea să-l respectăm cu toții: