Nordul
Bolgatanga
De la Tamale la Bolgatanga, zisă Bolga, sunt cam 160 de kilometri care se fac în trei ore. Drumul e monoton şi ne tot chinuim să ne găsim locul. Spaţiul dintre scaune e atât de mic încât mi se întăreşte convingerea că autobuzele astea au fost cândva maşini care duceau copiii la școală undeva în altă parte a lumii. A fost uşor să ne urcăm pentru că ne-am învăţat lecţia şi ne-am aruncat şi noi rucsacii pe geam, dar e greu să ne înghesuim acolo, mai ales pentru Ionuţ, care are aproape doi metri.
Pe drum văd din ce în ce mai des baobabi şi copaci de mango. După măslini, copacii de mango sunt preferaţii mei. Îmi plac coroanele lor rotunde ca nişte umbrele și tunse perfect egal de caprele care le mănâncă frunzele de jos şi-mi place verdele tare al frunzelor care se păstrează chiar şi acum, în anotimpul uscat. Baobabii sunt greu de descris. Sunt uriaşi, uneori pare că sunt mai multe tulpini lipite între ele, iar trunchiurile lor pot avea o circumferinţă de până la 9 metri. Iar trunchiurile şi ramurile cresc haotic, uneori parcă se încolăcesc în jurul lor, alteori zici că fiecare creangă a vrut să crească în altă direcţie. Acum sunt complet lipsiţi de frunze, dar au încă pe ramuri fructele, mari cât o pâine. Aşa le şi zice, pâinea maimuţelor.
Pe la şase seara ajungem în Bolgatanga. Iar am stat o zi întreagă pe drumuri. Casa în care stă Ionuţ nu e foarte mare, comparativ cu cea în care stă Rajanthi la Tamale, dar e destul de spaţioasă. O bucătărie cu cămară, un living micuț şi o cameră mare, în care e o masă şi unde, într-un colţ, se ţin motocicletele. În casă stau Ionuţ, Leela şi Damien, toţi voluntari VSO. Leela stă cu Lambert, prietenul ei, iar Damien cu Tina. Fiecare voluntar are garsoniera lui, adică o cameră cu baie.
Mă spăl de vreo câteva ori ca să scap de tot praful. Nu ştiu cât reuşesc, dar mă simt de o mie de ori mai bine. Numai nasul e roşu ca la clovni şi umflat de la atâta suflat. Mâncăm şi râdem cu Leela, Tina şi Lambert. Damien e pe drum de la Londra, dar a rămas blocat pe aeroport la Istanbul din cauza vremii. Mi se strânge puţin inima, pentru că în câteva zile plec şi eu tot prin Istanbul şi am o istorie de călătorii de iarnă stricate de ninsori.
A doua zi Ionuţ mă duce prin Bolga. Am terminat cu taxiurile şi tro-tro-urile. Ionut are o motocicletă şi mergem cu ea. E prima dată când mă urc pe o motocicletă şi sunt speriată. Sunt în spate, n-am control, nu ştiu când şi cât să mă aplec la curbe şi n-am decât o cască pentru protecţie. Plus că nu m-am încălţat cum trebuie şi simt mereu că-mi cad şlapii din picioare.
Mergem în recunoaştere la Craft Village. Acolo sunt produsele de artizanat şi antichităţile. Stăm şi ne uităm la fiecare obiect, la fiecare mască şi statuie. Sunt hotărâtă să plec cu ceva acasă din Ghana și acum îmi fac o idee despre pradă. E zi de piaţă în Bolga, aşa că mergem şi acolo. E plină de viaţă şi culoare. Se vinde orice – capre, păsări, legume, sare, fasole, mirodenii, îmbrăcăminte, încălţăminte, săpun, detergent, un soi de peşte mic, uscat (miroase îngrozitor) pentru condimentat mâncarea, mâncare făcută pe loc şi, desigur, hârtia igienică de care nasul meu are atâta nevoie. E un amestec de mirosuri care te face să întorci capul la fiecare tarabă şi e lume, multă lume care cumpără, vinde şi strigă.
Tongo
Mergem la cantina unde mănâncă Ionuţ de obicei. Acolo mănânc prima groundnut soup – supă de alune de pământ. E gustoasă şi o mănânc cu nişte orez simplu. De-acolo, trecem puţin pe-acasă şi apoi la Tongo. Ehe, e altceva pe motocicletă cu nişte încălţări ca lumea! Deja stau mai dreaptă şi nu mă mai ţin aşa de strâns de Ionuţ. Ba chiar mă relaxez şi învăţ să mă ridic puţin la fiecare groapă, ca să nu mă scuture aşa tare.
Tongo e la vreo 16 km de Bolga. E o regiune deluroasă, stâncoasă. Pietrele sunt uriaşe şi spectaculoase. Unele sunt aşezate ireal, zici că-s puse cu mâna. O stâncă rotundă stă în echilibru perfect pe alte două mult mai mici, paralelipipedice, care, la rândul lor sunt puse una peste alta peste o piatră mare, ca un cub.
Aproape de Tongo e Tengzeug, o aşezare care are un altar printre stânci. Aşezarea e, de fapt, palatul şefului de trib din Tengzeug, care are vreo 19 neveste și nevoie de multe camere. Un labirint de case rotunde sau dreptunghiulare, cu acoperiş plat adăposteşte 300 de suflete.
La intrare sunt mormintele şefilor de trib şi mai sunt şi nişte construcţii rotunde, ca nişte cilindri turtiţi, care sunt altarele palatului, pe care se sacrifică animale pentru protecţie şi noroc. Fiecare încăpere are la intrare un semn – un craniu de animal sau un mănunchi de pene, care protejează locuinţa.
Fiindcă la centrul pentru turişti de la Tongo nu era nimeni, vorbim direct cu cineva din Tengzeug să vizităm locul şi altarul (the Shrine) de pe deal. Ne conduce un tânăr, posibil din familia regală, dar care e cam grăbit, nu ştie ce să ne explice şi e cam clar că ar fi preferat să facă altceva, dar cineva trebuie să muncească pentru banii pe care o să-i lăsăm acolo.
Urcăm dealul spre altar. E stâncos şi abrupt. La un moment dat ne oprim să ne hotărâm ce facem. La Shrine nu se poate merge fără preoţii locali, dar nu asta e problema. Nimeni nu poate intra acolo decât desculţ, cu pantalonii suflecaţi până la genunchi şi … dezbrăcat de la brâu în sus. Bărbat sau femeie, nu contează. Stau puţin şi mă gândesc, dar curiozitatea e mai mare decât pudoarea. Vreau să văd ce se întâmplă acolo, ce fac preoţii dacă le pui o întrebare, care-i ritualul. La altarul ăsta vin oameni din zonă, uneori chiar de mai departe şi cer o soluţie pentru problemele lor. Probleme de tot felul – de la sănătate la bani. Aşa că mă dezbrac şi eu alături de Ionuţ şi urcăm mai departe. Toată lumea se poartă firesc, nimeni nu se holbează, mă simt în regulă. Pare că și pentru tinerii de acolo lucrurile aste sunt normale şi goliciunea nu înseamnă nimic. Sau poate pur şi simplu nu sunt pe gustul lor, pentru că am observat că preferă femeile mai împlinite…
Urcăm pe un drum şi mai abrupt. Stâncile sunt aproape lustruite de la atâtea picioare care le-au urcat şi trebuie să fiu atentă, pentru că sunt foarte alunecoase. Ajungem. Altarul e o peşteră micuţă în stâncă şi nu poţi sta decât întins pe burtă. În altar, în stânga, tolbe cu arcuri şi săgeţi, iar în dreapta mai multe vase de lut, acoperite cu pene – multe, multe pene stropite cu sânge. În altar stă un tânăr care nu se uită la noi. Nu vorbeşte direct cu noi, deşi e clar că ştie engleză. Vorbeşte în limba locală şi cineva – un alt tânăr decât ghidul nostru, ne traduce. Îl întrebăm de vechimea altarului, unde se pare că oamenii vin de cel puţin 2 000 de ani. Îl întrebăm dacă putem întreba ceva, dar asta nu se poate acum. Trebuie să facem un sacrificiu. Adică să plătim o găină care să fie tăiată pe altar. Pentru că altarul vorbeşte numai când primeşte sacrificiu de sânge. Dacă n-am făcut-o de la început, nu ne mai complicăm acum, îi mai întrebam doar câte una-alta. E amuzant cum facem conversaţie, întinşi pe burtă şi pe jumătate dezbrăcaţi. Ne-am aştepta să ne ofere câte un ceai şi o prăjiturică. Îi întrebăm despre preoţi. Nu sunt din familia şefului de trib, ci dintr-un grup separat. La moartea fiecărui preot, altarul e cel care îl alege pe următorul. Nu am înţeles exact cum, dar se pare că are de-a face cu tolbele de săgeţi pe care le-am văzut la intrare. Îl întrebăm pe tânărul care pare important dacă el e preot. Până la urmă vorbeşte chiar el cu noi şi ne spune că nu, că e numai delegate. Îmi vine să râd, dar rămân politicoasă. De fapt, e fiul unui preot şi face un fel de practică în speranţa că la un moment dat altarul îl va alege şi pe el ca preot. Le mulţumim frumos şi coborâm. Asta a fost. N-am putut să întreb dacă o să mă mărit anul ăsta dar, la urma urmei, poate că nici nu trebuie să aflu.
Seara, mâncăm ceva repejor şi plecăm la Spot-ul de lângă casă. Spot-urile sunt terasele locale. Unele servesc şi mâncare, altele numai băutură. Spotul de lângă casa lui Ionut se cheamă „Feel At Home”. Inspirat nume. Nu e numai intim, ci întunecat de-a dreptul. Nu e nicio lumină, abia vedem unde ne aşezăm. Ionut îmi spune că fidelitatea conjugală nu e punctul forte al ghanezilor şi de asta majoritatea spoturilor n-au lumină, ca infidelităţile să fie mai greu de descoperit. E amuzant, îmi şi închipui o femeie ghaneză cautandu-şi bărbatul cu lanterna prin cârciumi. Bem câte o bere şi ne întoarcem acasă. Spre bucuria mea, Tina, prietena lui Damien, mi-a lăsat în bucătărie nişte unt de shea. În Ghana se foloseşte mai mult pentru gătit, dar la noi ajunge exclusiv în creme. Şi Tina îl foloseşte mai mult pe post de cremă. E foarte gras şi foarte hrănitor şi asta e bine pentru sezonul ăsta, când uscăciunea şi Harmatanul îţi crapă pielea. Îmi pun un strat consistent pe nas şi mă culc.
