Tot pe plajă: Stumble Inn și Elmina

Nu vă mai bat la cap: 1 – aici și 2 – aici.

De la Big Milly, cu un rest de bagaje după noi (am avut la mine o valiză de cală plină cu mâncare – citiți, vă rog, cârnați – și una de cabină cu hainele mele pe două săptămâni) ne grăbim să prindem un tro-tro până la Cape Coast, alt oraș pe coasta Atlanticului. Tro-Tro sunt ca microbuzele noastre, iar şoferii lor au un renume la fel de prost ca ai noştri. Timp de vreo două ore, cât ține drumul, sunt mai mult cu ochii pe geam. Vedem o mulţime de muşuroaie de termite, unele înalte de câţiva metri, vizibile de departe. Sunt roşii – culoarea pământului pe acolo. Mulţi palmieri şi vegetaţie tropicală. Vedem uneori nişte copaci foarte înalţi şi drepţi şi eu îl tot bat la cap pe Ionuţ că sunt baobabi, iar el încearcă să mă convingă că nu-s. Mă rog, până la urmă el stă de şapte luni aici, ar trebui să ştie mai bine. Pe drum vedem şi un accident de tro-tro, destul de dur. Până să întorc privirea, apuc să văd morţii din microbuzul răsturnat şi mă înfior. Toată lumea comentează despre viteza cu care merg şoferii de tro-tro şi despre faptul că maşinile sunt vechi şi proaste.

Până ajungem la Cape Coast, se întunecă. Diana, voluntara cu care am plecat de la Big Milly, rămâne acolo, dar noi mai trebuie să luăm un taxi vreo 10 kilometri până în Elmina, unde am rezervat o cameră. După obişnuita, de-acum, târguială cu şoferul, ne urcăm în maşină. Diana merge în altă direcţie, dar şoferul, când o vede stând stingheră cu bagajul lângă ea, ne zice că o să facem un ocol s-o ducem şi pe ea unde are nevoie. Tare-mi place treaba asta!

Ajungem și în Elmina. Dar nu e capătul. Hotelul nostru nu e chiar în oraş, ci la vreo câţiva kilometri, într-un fel de staţiune, de fapt un complex de hoteluri. Astea-s cam departe şi ne cam dărâmă ideea de a vizita a doua zi Elmina pe jos. Mă rog, o să vedem. O să vedem – deviza vacanţei. În acelaşi spirit, şoferul zice că ştie unde e hotelul nostru, Stumble Inn, dar, când se termină asfaltul şi intrăm pe un drum de pământ, ne întrebăm dacă e chiar aşa. Cu atât mai mult cu cât la un moment dat drumul devine atât de prost, încât începem să ne cam încordăm. Din cauza ploilor, se fac şleauri adânci pe drum și doar mașinile de teren mai pot să treacă. Îmi aduc aminte de iarna trecută, când am rămas de câteva ori cu maşina suspendată pe zăpadă. Cam aşa e şi acum, numai că, la o adică, aici nu prea ne putem da jos să dăm pământul la o parte cu lopata. Mergem aşa câţiva kilometri buni până când realizează toată lumea – şi aici mă refer mai ales la şofer – că nu suntem pe drumul cel bun. Sunăm la hotel şi într-un fel sau altul găsim drumul bun, chiar dacă asta înseamnă hurducăială pe aceleași șleauri, dar în sens opus. Ajungem, plătim, la revedere. Mâine vii după noi? Vin, zice şoferul, dar râde cu toţi dinţii și nu-l crede nimeni.

Stumble Inn e minunat. Îl ţin doi soţi olandezi. Are căsuţe, nişte camere „familiale” şi un dormitor comun. Noi n-am mai găsit căsuţe libere, aşa că am luat o cameră familială. Treaba cu camerele familiale vine cam aşa: o clădire ca un hambar e împărţită în trei camere. Pe dinafară, între ziduri și acoperiș, de jur împrejur, e o plasă de ţânţari, înaltă de vreun metru. Asta asigură ventilaţia încăperilor. Pe timpul iernii, mai bine zis al sezonului uscat, asigură şi un frig tare neplăcut noaptea.

Pe dinăuntru, cele trei camere sunt despărţite cu nişte ziduri care, nici ele, nu întâlnesc tavanul. Practic, putem vedea lumina din camerea de alături. De auzit, să nu mai vorbim, se aude totul, ceea ce ne face să chicotim şi mai rău. Toaletele şi duşurile sunt în curte, în spatele camerelor. Întrebăm dacă nu mai au ceva liber, nu mai au, asta e, rămânem o noapte la Stumble Inn. Care, de altfel, e foarte plăcut. Spaţiul e larg şi locul e foarte liniştit. Chiar dacă e fully booked şi toată lumea e pe terasă, nu ne auzim şi nu ne deranjăm. Şi terasa asta, de fapt, e o curte mare, cu faţa la ocean, unde mesele sunt la distanţe mari, grupate într-un fel de chioşcuri. Deşi e întuneric, mergem puţin să vedem plaja. E îngustă, începe imediat sub faleză şi e bătută de valuri până la margine. Lumina lanternei alungă în nisip sute de crabi. E fascinant. Îi necăjim puţin, apoi ne întoarcem la berea noastră. Noaptea e rece tare. Ne trezim să ne îmbrăcăm, pentru că nu avem cu ce ne înveli, dar pentru mine e prea târziu. Dimineaţa mă trezesc cu o durere neplăcută de gât, cu atât mai neplăcută cu cât ştiu că n-am la mine decât nişte Imodium.

Facem o plimbare pe plajă. Adun o pungă de oase de sepie ca să mă pot lăuda acasă cu exotismul vacanței mele. Ce nu știu eu e că sunt și la noi prin toate magazinele de animale, ca niște pietre plate pe care își ascut păsările ghearele și ciocul. Și, oricum, peste câteva zile va trebui să le abandonez fiindcă se împut în bagaj și toată lumea se uită urât la mine – inclusiv animalele.

La câteva sute de metri de Stumble Inn mai sunt niște hoteluri, unele chiar high end, probabil că au și camere cu baie. Râdem, dar arată chiar bine. Cred că asta ar fi fost Ghana turistică de care aș fi avut parte dacă-mi plănuiam vacanța de capul meu. Cu apă caldă, piscină și gard de sârmă în jurul proprietății. Mai bine că n-am fost de capul meu.

Pe urmă – și să mă iertați, dar în experiența mea ăsta e un lucru de povestit – fac un duș. Mă frec bine, mă spăl pe cap temeinic. Ies fericită și timp de cinci minute savurez o plăcere rară în părțile astea de lume: sunt uscată și curată. Pe urmă mă doboară iar umezeala, transpirația și praful.

Mâncăm ceva cu zahăr, ca să le rămână și furnicilor o șpagă, proprietarii sunt drăguţi şi ne ajută să găsim cazare chiar în Elmina, prindem un taxi care a adus alţi turişti şi-am plecat. Pe lumină, locurile arată mult mai prietenos. Și parcă mi-a mai trecut şi durerea de gât. Nu e rău.

În Elmina ne cazăm la Almond Tree, unde camerele n-au numere, ci numele unor luptători pentru drepturile omului – a se citi ale celor de culoare. Noi stăm în camera Marcus Garvey, dar, spre supărarea celor de la recepţie, eu cer mereu cheia de la Marcus Gravey (gravy = sos).

Plecăm apoi să vizităm Elmina, unul din primele locuri din Africa de Vest cunoscute europenilor. Aici s-au stabilit portughezii pe la 1480 şi au început să aducă aur, fildeş şi mirodenii în Europa. Tot de-atunci datează şi Castelul din Elmina, aflat acum în patrimoniul UNESCO, cea mai veche construcţie încă în picioare din Africa de Vest. Ceva mai târziu, de aici, tot portughezii, adaptabili, au început să trimită sclavi din Africa de Vest spre Americi. Vreo două-trei sute de ani, câteva zeci de milioane de sclavi au fost aduşi în Elmina din toată Africa de Vest, la început de portughezi, apoi de olandezi. Dintre ei, doar unul din trei ajungeau la destinaţie. Povestea ne-a spus-o ghidul de la Castel, în timp ce ne conducea prin încăperile în care erau ţinuţi sclavii. Poate de la poveste, poate nu, am fost însoţiţi tot timpul de o energie apăsătoare şi-am stat mereu cu inima strânsă.

Peste drum de Castel, pe un deal, mai e un fort, construit de olandezi. Mai puţin impresionant decât castelul şi mai puţin bine păstrat. Dar oceanul şi Elmina se văd în toată frumuseţea lor, aşa că merită vizitat.

Ne mai plimbăm puţin, suficient cât să-mi dau seamă că în Ghana oamenii trebuie să se facă auziţi: toată lumea claxonează, toată lumea vorbeşte tare, se râde tare, cu poftă, iar muzica se aude la maxim din toate casele şi din toate maşinile. Ionuţ chiar îmi spune povestea unui ghanez, om cultivat, care s-a întors de la Londra uimit că la traficul infernal de-acolo nimeni nu claxonează.

Am timp să observ femeile ghaneze. Toate par să fie foarte preocupate să-şi coafeze părul în cât mai multe feluri. Ionuț îmi spune că-s foarte cochete, dar eu nu observ decât partea asta, cu podoaba capilară. Doar unele fete mici şi unele adolescente au părul foarte scurt, în rest, femeile sunt coafate în cele mai năstruşnice feluri. E plin de saloane de coafură (unul se cheamă chiar „My Hands Are Blessed Salon”) şi acolo îmi dau seamă că de fapt codiţele împletite şi răsucite cu care se laudă majoritatea femeilor sunt de fapt meşe. Aşa, deci….Hm.

Ionuţ se opreşte să mănânce ceva. La marginea drumului, o femeie vinde peşte şi mai multe feluri de garnituri locale: fu fu, kenke şi altele pe care nu le mai ţin minte. Ionuţ ia un peşte şi ceva pe lângă el şi ne aşezăm la o masă. Lângă noi stă fetiţa de 11 ani a vânzătoarei/proprietarei, care se uită insistent la noi şi-l tot întrebă pe Ionuţ de ce nu mănâncă peştele odată cu garnitura. Apoi aude că eu îi spun lui că peştele e foarte urât (That’s one ugly fish) şi fata râde şi ne spune: Dacă o să-l mănânci, o să te faci la fel de urât ca el!

Praise the Lord, Ionuț a lăsat coada peștelui în farfurie, altfel chiar s-ar fi făcut urât de tot!