În primul rând, trebuie să te îngrijorezi mult mai mult decât copilul. Copilul nu trebuie să vadă asta, normal, așa că trebuie să înveți de la câinele ăla rău pe care-l roade pe dinăuntru. Da de ce să te îngrijorezi? Păi pentru că știi că totul o să fie bine, ai vorbit cu doctorii despre ce o să se întâmple, ai aranjat tot ce trebuia aranjat, ai făcut tot ce trebuia făcut, dar sigur ai uitat tu ceva. A, și poate pentru că, în general ești o cârpă când vine vorba că o să-ți taie cineva copilul.

Bun. am rezolvat asta. Îl scoți din operație. E tot adormit și moale ca o jucărie de pluș, dar n-are niciun semn că cineva i-ar fi făcut ceva. N-are sânge pe nicăieri, numai niște plasturi pe unde au fost branulele, nici buza nu e umflată.

Mai stai puțin cu copilul în brațe să se trezească. E moale și neajutorată, dar odată deschide ochii și zice:

– Mergem?

Stai, bre, unde te duci, mai stai puțin. Ai grijă să nu se ridice brusc, să nu amețească. Când merge, are niște spasme:

– Îți vine să vomiți?

– Nu.

Haide, măcar puțin? Nope.

În mașină, o iei în brațe pe bancheta din spate și o mângâi tot timpul. O vezi că e amețită și știi că o doare, dar nu zice nici pâs. Stă numai lipită de tine ca un pui de lup care așteaptă să fie bine. Hai, tu, măcar o lacrimă, măcar un scâncet, eu pentru ce m-am pregătit aici? Nimic.

Acasă o așezi frumos în pat, îi dai niște nurofen și gheață și te cuibărești lângă ea.

– Pot să-i scriu lui X? I-am promis că îi scriu după operație.

Cum nu? Dai și tu niște telefoane să anunți lumea că-i bine, pe urmă îi faci ceva de mâncare. Când o vezi cu ce poftă mănâncă, e clar că ceva nu-i în regulă și o să-i fie foarte rău.

Dar nu e.

– Pot să mă duc în camera mea să mă joc?

– Sigur.

Dar pe mine, pe mine cui mă lași? Și pe urmă o auzi cum cântă din dormitor și îți da seama că nu mai e loc de întors – totul e în regulă.

Și atunci ți se înmoaie picioarele și capul ți-e greu și-adormi în sufragerie înaintea ei.