Am botezat-o așa dintr-o revărsare de imaginație, după prima pisică Șm.

De fapt, pe prima mea pisică o chema Lăscărică. O durea fix în pix că o chema Lăscărică și ne trata cu dispreț când o strigam. Era așa distantă și nobilă, că am început să-i spunem Principesa. Fiindcă oricum nu-i păsa, când ne enerva, îi spuneam Fă, Margareto, înțelegeți voi de ce. Pe urmă au fost fazele din Seinfeld cu Schmuck și numai așa strigam după ea. Cu varianta de alint șmuchiță. După asta, Șm a venit natural și-a rămas.

poză proastă cu Șm I, monument de noblețe

Șapte ani mai târziu, când am adus acasă a doua pisică, ne uitam la ea ca la bibelouri și Catinca a zis:

– Cum o s-o cheme?

– Nu știu, pe prima o strigam Șm.

Zup, pisica a ridicat imediat ochii la noi.

– Ce nume-i ăsta, Șm?

Zup, pisica a reacționat iar.

– Ia uite, mami, răspunde!

Și Șm i-a rămas numele.

Din când în când, Catinca strâmbă din nas și ar vrea să-i pună un nume mai puțin convențional, cum ar fi Miau sau Mustăcilă, dar tot la Șm se-ntoarce. Și da, din punctul ăsta de vedere Catinca e din nou mopil, pentru că și mama are idei din astea aiuritoare. Pe vremuri i-am dus un pui de caniche pe care-l botezasem, firesc, Chupacabra, iar mama a ales să-i zică Alice. Pfff.

Șm a IIa, alt exemplu de eleganță și rafinament