Am fost în weekend la Piatra-Neamț, să văd copilul aruncat cu nepăsare la bunici.

Copilul m-a întâmpinat vesel și drăguț, cu ochii cât farfuriile și zâmbet de jur împrejurul capului. Copilul dorește o vidră. Am dezbătut tot weekendul situația vidrei, dar între timp n-am stat degeaba.

Sâmbătă m-a luat de proaspătă. Nu conta că nu dormisem cu o noapte înainte și că cinci ore mă străduisem să țin mașina dreaptă pe șosea prin vântul dracului, ne-am jucat. De fapt, hai, nici pentru mine n-a contat. Și după ce ne-am jucat o vreme, ne-am dus să dăm mâncare la pokemonii locali: pisicile.

I-am dat uneia. Am urmărit-o câteva blocuri pe alta și i-am dat și ei, ne-am mai învârtit puțin și-am mai vorbit despre ce i-ar trebui vidrei la noi acasă și-apoi ne-am întors la pisicile de lângă blocul nostru. Erau acasă, sub niște coșuri de gunoi. Catinca s-a apropiat, a rupt plicul, l-a mirosit îndelung și l-a vărsat pe jos. S-a îndepărtat pășind ușor cu spatele. Eu mă uitam la ea și nu ziceam nimic.

Și, brusc, s-a întors fericită spre mine să-mi spună ceva, a făcut un pas și-a dispărut. Într-o groapă nemarcată de lângă bloc. Adâncă de vreun metru. Din care ies niște țevi groase din fericire nu de metal, retezate la gura gropii. S-a izbit cu pieptul de țevi și-a rămas în picioare. Eu eram deja lângă ea, încercând s-o scot de-acolo. S-a uitat la mine, s-a albit, a dat capul și ochii pe spate, a deschis gura și aia a fost.

Ne-a ajutat cineva, mi-a scos-o din groapă și-am dus-o acasă. Catinca era așa speriată că nici n-a plâns. Am întins-o, am liniștit-o, am doftoricit-o. Nu e ruptă, nu-i stricată. Deși privirea maică-mii zicea puțin altceva. Zicea cam așa: Noi o ținem, o plimbăm, îi dăm să mănânce, o păzim, tac-tu o scoate cu bicicleta și joacă table cu ea și tu vii și-o bagi într-o groapă?? Dar altfel mama e ultra politicoasă și n-a zis nimic, numai m-a ajutat cu Catinca.

În fine, până duminică era copilul ca nou. Lăsați zgârieturile de pe piept, alea trec. Imaginea ei semi-leșinată-n groapă nu prea trece, dar cu puțină grijă mergem mai departe.

– Hai, te duc Peste vale? am întrebat-o cu poftă. La Piatra, Peste vale e numit generic locul de sub munte, peste Bistrița.

– Hai.

Ne-am suit în mașină și ne-am dus. Ne-am rătăcit, normal. N-am mai fost acolo de vreo zece ani. Am ocolit lacul de acumulare și drumul ne-a dus pe lângă un râu cu albia aproape uscată.

– Aici. E un loc bun pentru vidre.

Și ne-am oprit și-am început să ne jucăm de-a vidra care se bagă în necazuri (eu) și vidra care vine și-o salvează (ea). Necazurile însemnau mai mereu să sar peste firul de apă și să rămân izolată. Salvarea era un trunchi uscat aruncat ca un pod. Ce să zic? N-a apucat să mă salveze de două ori până a căzut încălțată și îmbrăcată în apă. Pe urmă, dacă tot se umpluse de noroi, i-a dat înainte fugind după broaște prin râu, ca să le prindă pentru vidră.

Ne-am dus acasă numai când ne-a lovit soarele prea tare. Dacă am avea o ușă din spate la apartament, pe-acolo aș fi băgat-o. Dar a trebuit s-o arăt bunicilor așa cum era: mânjită de glod și cu adidașii plini de apă. Am fost primite cu aceeași liniște aparentă. Doar tata a vrut să se asigure:

– Tu pleci peste două ore, nu?

Ghepardul și vidra, preferatele Catincăi de anul ăsta.