– Paaa, îi spun unei colege care urcă-n lift. Și-mi aduc aminte.

La Piatra Neamț stăm la etajul patru. Mama are un pic de claustrofobie și nu ia niciodată liftul. Eu și tata avem alte probleme și mai suntem și leneși, așa că nu ne-ncurcăm. De fiecare dată când venim împreună de undeva, ne despărțim jos cu un hai, pa.

Pe vremea îndepărtată a copilăriei mele, la trei stătea Madam Ușurelu. Dacă cetățenii din blocul nostru ar fi cunoscut corectitudinea politică, n-ar fi făcut mișto de nepotriveala dintre nume și cele osutăplus (mult plus) kile ale ei. Dar altele erau timpurile atunci și toată lumea îi spunea Ușurica. Ușurica era ochiul și timpanul blocului. Știa tot și nu se temea să te confrunte dacă te bănuia c-ai călcat strâmb. O evitam pe cât puteam, dar nu puteam prea mult pentru că era pensionară și, al dracu timing, tot timpul ieșea din casă când ieșeai și tu.

Într-o zi veneam de undeva toți trei. Eram la scena liftului și tata tocmai îi spunea mamei: Hai, pa, când a ieșit și Ușurica de undeva. După un moment de liniște în care ea s-a uitat critic de la mama la tata și înapoi și pe urmă cu milă cetățenească la mine, a întrebat:

– Dar dumneavoastră nu sunteți căsătoriți?

– Ba da, i-a răspuns mama împăciuitoare.

– Și nu locuiți împreună?

– Ba da, a mormăit și tata.

– Și atunci de ce vă salutați de despărțire, tovarăși? 

Tov. Ușurelu, după 30 de ani, vă răspund eu: poate era oareșece speranță în glasul lor, dar nu s-a întâmplat niciodată. Sunt și acum împreună, chiar mai bine decât atunci.