Lucram săptămâna trecută ceva cu un coleg și la un moment dat zice:

– Festivalul Cireșelor.

Eu, când aud de cireșe, las tot, deadline, urgență, nu mai aud nimic altceva. Practic, trăiesc pentru trei lucruri tot anul: pentru cireșe și vișine, pentru zilele de vacanță de la mare și pentru zilele dintre Crăciun și Anul Nou. La cireșe și vișine, am mai zis, de când am scăpat de sub controlul mamei, încă n-am aflat care e limita și sunt adepta stilului roman, ăla cu mănânci, vomiți și pe urmă mănânci la loc până te lasă nervii. Sau trebuie să pleci la Senat. Sau ceva.

– Ce zice?

– Zice că sâmbătă și duminică e Festivalul Cireșelor la Păulești.

– Uni-i asta?

– În Prahova.

– Excelent, mă duc de două ori.

Dar m-am dus o singură dată, azi.

Vă dați seama ce sevraj am dacă m-am dus până acolo numai după ce-am citit șapte rânduri, din care trei sunt ocupate de Mirabela Dauer și Liviu Puștiu.

A râs fie-mea de mine tot drumul, da’ ce-mi păsa mie, putea să-mi cânte Liviu Puștiu cu microfonul la ureche în timp ce cumpăram cireșe de la noi, să-mi dea și dedicații, să facem și o horă pe loc.

Și-am ajuns. Și ne-am învârtit de trei ori ca să găsim un loc de parcare. Și am intrat pe un interzis în timp ce un domn polițist se uita lung la noi și nota ceva într-un caiet cam cum notez eu la ședințe. Și-am ieșit de pe interzis și-am trecut iar pe lângă domnul polițist cu caiet, care a dat ușor din cap înspre noi. Și am parcat lângă el și a mai dat o dată din cap și de-acu o să văd eu dacă-mi vine vreun proces verbal prin poștă sau nu.

Ca să spun totul, de-adevăratelea, primul meu gând când am parcat n-a fost nici la amendă, nici la cireșe, ci dacă am închis focul la supă. Parcă da. Parcă nu. Focul era mic de tot, că așa fierb eu supa, da’ parcă l-am închis. Sau parcă nu.

Da’ dacă era să sară blocul în aer, sărea oricum, și cu cinci minute state, și fără, așa că ne-am dus la Festivalul Cireșelor, care era un loc de joacă imens, cu tarabe pe margini, unde lumea vindea: chestii făcute din lemn și niște Fecioara Maria în conuri de brad, miere de albine, ceva săpun de lavandă, ochelari de soare, șepci, pistoale și kalașnikoave de plastic, vată de zahăr, dulceață, ochelari de soare, mici, bere, hamsii, mici, bere, hamsii, mici, bere, hamsii, mici, bere, hamsii, mici, bere, hamsii, mici, bere, hamsii, dar nicio cireașă.

Nu erau cireșe nicăieri. Nici măcar un desen cu o cireașă. Niciun sâmbure, nicio coadă, nicio frunză, să zici că s-a dat tot.

Catinca a observat că nu era nici Liviu Puștiu, fair point, dar nu asta mă înteresa pe mine. Munții de cireșe din capul meu se rostogoleau pe asfalt și pe urmă pe drum în jos, în golul existențial care era viața mea.

Gândul la supa lui Schroedinger nu-mi dădea pace, dar tre să înțelegeți că eu eram venită la pomul lăudat și trebuia să plec de-colo cu cireșe. Am ieșit pe strada mare, m-am uitat în sus, m-am uitat în jos, până la urmă am dat de două mămăi cu o ladă de cireșe. 30 de lei kilu și cam verzi. La Obor sunt și cu 20-25, dar, hei, eram în plin Festival, cine sunt eu să mă cert cu niște femei în capot?

– Doamnă, zic eu cu un fel de speranță, că prostii am mai făcut și altă dată și am ajuns în alt loc decât trebuia, acolo, în parc, e Festivalul Cireșelor, da?

– Acolo, acolo.

– Și cireșele?

– A, cireșe nu-s că nu s-au făcut. Livada noastră e pe deal și-a mai dat soarele, da’ nu cine știe ce.

Așa c-am luat două kile de cireșe da’ nu cine știe ce, foarte bune, dar cam verzi și le-am mâncat în juma de oră și acum stau cu burta în sus și-aștept.

Supa era ok, închisesem focul, n-am murit nici de data asta.