Nu mai știu dacă-i vedeam în fiecare an. Dar o dată la patru ani veneau cu grămada. Luna mai era plină de zgomotul ca de motor al aripilor de cărăbuș. Nu, nu-i nimic idilic în asta dacă ești fată și dacă te temi uneori și de furnici. Cărăbușii erau peste tot, călcai pe ei în drum spre școală, îți cădeau în păr din copaci și se izbeau de tine când zburau ca amețiții. La școală, băieții îi țineau în cutii de chibrituri și-i scoteau la ore să facă întreceri de gândaci pe bancă și-n pauze ca să ți-i arunce în sân sau să ți-i strecoare în buzunarul sarafanului. Unele fete aveau curajul să-i poarte în piept, ca pe niște broșe. Pe ele le invidiam cel mai mult. Știam că-s inofensivi, dar tot n-aveam curaj să-i ating. Mă îngrozea gâdilatul piciorușelor lor în mișcare. De vreo câteva ori am atins unul pe aripile închise și de alte câteva ori am reușit să țin unul între degete. Dar atât.

După ce-am terminat școala nu mai țin minte să-i fi văzut. Poate că la liceu se terminaseră glumițele cu cărăbuși aruncați sub fuste. Nici în facultate nu-mi aduc aminte să mai fi dat de ei. Nici de invaziile lor o dată la patru ani. Nu mi s-a mai prins niciunul în păr și nici nu i-am văzut zdrobiți pe stradă. Mi-a trecut chiar prin cap că au fost o tortură inventată pentru copilăria mea, pe urmă am zis, nee, nu-s eu așa importantă.

Până aseară când, la o plimbare prin Cluj, am văzut întâi unul pe jos, pe urmă încă unul și încă unul. Ba, pe un prostovan cu roatele-n sus chiar l-am ajutat să se întoarcă să poată fugi înainte să-l calce cineva. Iată că dumnealor, cărăbușii, își văd liniștiți de viața lor și apar imediat cum dă luna mai. Și, după cum am aflat de pe net (am citit în 2012 au distrus niște recolte pe undeva), își păstrează obiceiul de a ne cotropi o dată la patru ani.

Cred că e vremea s-o învăț pe Catinca să le pună ea la băieți cărăbuși după gât.

Am făcut și eu o poză aseară unui cărăbuș, dar parcă ăștia sunt mai puțin înspăimântători.