Groapa e săpată. Și drumul până la groapă e curățat de buruieni, se vede pământul negru. Afară e bine, e primăvară caldă, unde te întorci dai cu ochiul de verde proaspăt. Catinca joacă șotron pe o bucată de pământ pe care asfaltul s-a sfărâmat demult și acum e numai un pietriș ascuțit, gri deschis. Mă gândesc că ar trebui să asfaltez din nou, ca lumea.

Sicriul e acasă. E din lemn de brad, vopsit albastru cyan, ca scaunele de la cârciumile grecești. Mat, nu lucios, vezi fibra lemnului sub culoare. În sicriu e mama. Dorm cu ea în aceeași cameră de câteva zile. Dormitorul n-are decât patul meu și sicriul. Mă gândesc că e un minimalism care ar rupe în interior design, ca să nu mai vorbim de pata de culoare.

Totul e pregătit, deci, doar tot amân s-o îngrop, așa cum amân mereu să fac și lucrurile simple, și pe alea complicate.

Numai că acum am început să mă gândesc că poate nu e bine s-o mai țin mult. Poate se descompune în sicriul ei albastru și nu merită asta.

Suntem din nou pe terenul pe care Catinca juca șotron. Se vede cărarea, se vede și groapa. Pe urmă suntem pe marginea gropii. Eu și încă o fată. În groapă e amicul care trebuie să facă înmormântarea. Îngroparea.

– Vezi că eu plec în weekend, îmi zice. Mă duc să-i învăț yoga pe unii.

– Du-te unde vrei, numai să vii până luni că tre s-o îngropăm pe mama.

– Vin, c-așa am am zis.

Peste weekend se strică vremea. E frig și bate vântul. Sunt cu Catinca în mașină. Mă sună mama.

– V-ați hotărât ce faceți?

– Da, o îngropăm luni, zic, că e plecat acum prietenul care o s-o îngroape.

– Bine, zice mama, să aveți grijă să vă îmbrăcați bine, că s-a făcut frig.