Catinca seamănă foarte mult cu mine. Așa de mult că uneori mă întreb de ce am avut nevoie de taică-su ca s-o fac. E slabă ca mine, are ochii și părul ca mine, e (mai) frumoasă ca mine, deșteaptă ca mine (of, viața-i grea, știu), e scârboasă la mâncare ca mine și, în general, scârboasă ca mine. Are chiar și un dinte în plus, ca mine. Numai că al ei nu și-a găsit locul prea bine, pentru că stă deasupra unui dinte de lapte care nu mai cade și în calea adevăratului dinte definitiv.

Toate acestea se rezolvă simplu, zice dom’ doctor, îi facem o operație, nici n-o să-și dea seama. Un moment bun pentru mine să mă ia cu leșin, pentru că aici e punctul unde Catinca nu mai seamănă cu mine. Dacă e vorba de spitale, operații, ace, seringi, sânge, injecții, analize, discutați, vă rog, cu altcineva cât timp eu îmi pierd cunoștința și mă întind puțin pe jos. Numai aveți grijă pe unde călcați, în rest îmi revin repede.

Bine, să-i facem operație, atunci, dacă cu leacuri băbești și vrăjitorie nu merge.

Aseară, operația decurge conform planului, iar doctorul vine la mine cu mâinile pătate de sânge (well, nu, hai, se spălase înainte) și-mi spune zâmbitor cum să am grijă de copil. Copil care icnește molcom cu o pungă de gheață la gură și se uită la noi de parcă i-am fi furat cei mai frumoși ani din viață. O urc în mașină și-i spun de la obraz:

– Uite cum stă treaba: cât ești cu mine în mașină, faci ce vrei. Știu cum e cu durerea, așa că dacă e nasol, poți să țipi și să dai din picioare ca să te descarci. Îmi pare rău numai că nu pot fi cu tine în spate.

După care se întâmplă următoarele: fiindcă e seară, reușim să mergem cu cincisute de metri la oră, lucru care ne scoate din minți pe amândouă, Catinca mai scoate din când în când câte un urlet (cum a fost cel de pe Calea Victoriei, care s-a nimerit fix când am deschis puțin geamul și care a atras priviri înfiorate din partea unei doamne pe care am convins-o că eu conduc mașina neagră care fură copii ca să facă săpun din ei), mai izbește cu picioarele în scaun, mai plânge. Și-și pierde pansamentul în timpul unui urlet. Îi arunc un pachet de șervețele, dar e inutil, pentru că îi e teamă sau nu poate să înghită, așa că se umple din cap până în picioare de salivă cu sânge. Iar eu nu văd asta decât când ajung s-o scot din mașină și o iau în brațe. Până acasă, suntem amândouă mânjte cu sânje, iar eu deja mă clatin.

Dar nu-s de capul meu, așa că o iau, o schimb, îi schimb pansamentul, îi dau calmantul. După toate astea, situația nici nu e așa de rea. Doar Catinca se ține strâns de mine și nu mă lasă să fac nimic altceva. Stau cu ea în brațe, îi mai schimb pansamentul de câteva ori și-apoi crește inima în mine când o aud că-mi cere de mâncare și o simt că învie. La fix, pentru că încep eu să văd stele verzi. Mă țin zdravăn de pereți și fac mâncare, stau puțin întinsă cât mestecă și înghite cu hopuri, dar totul se termină în baie, când stau cu ea la povești cât face duș. Când o văd că ridică un cap cu gură roșie, plină de sânge, îmi scade brusc tensiunea, văd negru și mă duc să cad în pat.

Prea târziu. Catinca e vie. I-am dat ei viața mea. Pe toată. Iese din baie, se schimbă cântând și apoi se repede în dormitor peste mine. Abia îmi revenisem puțin, dar leșin la loc când râde cu toată gura. Nu-i chip să-i spun să mă lase puțin, e momentul ei, ea e operata în casă, nu eu, așa că sare ca o capră pe lângă mine și-mi spune că e irezistibilă.

– Mie-mi zici? E clar că nu mai rezist mult.

Și știe cum sunt și mi se bagă în față numai ca s-o văd. Se pare că o distrează teribil privirea mea hăituită.

Și-a făcut asta aseară până a adormit. Iar azi dimineață a luat-o de la capăt.

Știți cum e cu cele zece porunci în plus la copii? E una, să nu-ți lași mama niciodată singură, nici măcar la baie. Ei bine, îmi permit să completez, n-o lăsa nici măcar să leșine în liniște.

Catinca Bot Umflat (nu luați în seamă mâna din spate)