Copilul stă pe marginea patului. Lumina din ochii lui e stinsă. I se citește osteneala pe chip. Deschide gura cu greu și șoptește cu durere:
– Mami, poate ar fi mai bine să mă tund.
Întâi îmi dă o lacrimă, pe urmă un zâmbet, pe urmă mi se lățește gura pe toată fața și mă simt ca Atlas în pauza de masă, fără pietroi. Aș zburda puțin, m-aș duce să-mi iau niște rochii, ceva. Nici nu-i martie și a și venit primăvara.
– Dacă ești sigură, o să facem o chestie foarte mișto cu tine.
– Da, că nu mai suport.
365 + 366 = 731 de dimineți de corvoadă. O zi a cârtiței care n-aduce decât nervi și durere.
– Ce-ți place ție mai puțin pe lumea asta, Catinca?
– Pieptănatul.
Și, uite, de la înțelepciunea celor nouă ani, dintre care doi de chin, Mimi a mea a ales să-i fie bine, nu să dea bine.
Așa că am trecut de la asta:
la asta:
Și eu nu mai am nimic de zis. Nici ea, de altfel.
