Nu m-au mai durut dinții de vreo doișpe ani, am și uitat cum e. Dar mi-am adus aminte când m-am întors de la Dakar. Atunci n-am avut vreme să fac nimic, nici vorbă de dentist. Între timp durerea a dispărut și a apărut de veo câteva ori. Ieri dimineață a venit din nou, ca un pumn în falcă. Și așa a început dansul.

M-am târât din pat la duș și, fiindcă mă gândeam la altele, am uitat să-i trântesc ușa în nas lui Șm. Dacă vă aduceți aminte, Șm e înnebunită după apa de după duș. Cum termini, sare în cadă și începe să lingă tot. E, dacă nu închizi ușa, vine și începe să te lingă și pe tine, în timp ce te speli. Iar când te dor dinții, o limbă aspră de pisică pe spate e fix ce-ți mai trebuie. Bun, deci eu am uitat să închid ușa de la baie, am început să mă spăl pe cap, Șm a sărit pe cadă și a început să mă lingă, eu m-am speriat, i-am zis vreo două, am dat-o afară și-am închis ușa după ea, eu m-am enervat c-a trebuit să ies din cadă, ea s-a enervat că de ce i-am făcut asta și s-a dus și-a făcut pipi la mine în dormitor, în mijlocul patului.

Ui. I-am oferit o porție consistentă de morți, am smuls totul de pe pat și-am zis f$%kit, tot fac eu niște schimbări acum, nu spăl nimic, mă duc diseară la IKEA și-mi iau ce-mi trebuie. Și-am plecat la birou în durerea mea – literally.

La birou a mai fost cum a mai fost, că m-am luat cu treaba și mi-a dat și cineva un nurofen de milă, dar pe la cinci credeam că-mi crapă capul și m-am dus la farmacia din colț.

– Doamnă, pentru cea mai tare durere de dinți, ce-aveți?

– Aia și aia și niște Lidocaină.

Yay. Lidocaina e un anestezic, o aplici local. Cu mintea-n ceață am cerut cinșpe kile de lidocaină, le-am primit și-am plecat în viață la IKEA, să-mi iau pilotă nouă și haine de pat, cum mi-am adus aminte că le zice la Cluj.

Pare că durerea e cel mai bun lucru pentru cumprături – intri, pui în coș, plătești și pleci. Curat și eficient, n-ai vreme să iei și alte prostii. Ba, dimpotrivă, mi-am adus aminte să iau și becuri, că de trei săptămâni stăteam ca la o mie optsute și orbecăiam prin hol. Brilliant.

Și-abia acum începe povestea. Pe drum mă sună un amic să ne vedem.

– Sigur, da’ hai tu la mine, că mă dor dinții de nu-mi trebuie să ies nicăieri.

Ne vedem în fața blocului, îmi ia sacoșoaia cu plăpumi, perne și pernuțe (mda, de astea n-aveam nevoie, dar am adus niște fețe cool din Africa, asta e) și sus îi zic:

– Ia du-te tu la Mega și ia ceva și eu schimb becul în hol.

Cred că mă dureau dinții prea tare, pentru că altfel nu știu de ce m-am abătut de la logica tradițională de gen: bărbații schimbă becuri, femeile fac cumpărături.

Am luat scara, am mai înjurat pisica și i-am zis să stea departe de mine și, într-o sclipire finală de prostie, mi-am pulverizat un kil de lidocaină pe măseaua care mă durea. Poate că ați fost la dentist în viața voastră și știți ce înseamnă anestezia. În trei secunde nu mi-am mai simțit jumătate de față, aveam impresia că-mi curge salivă pe la colțul gurii și nu mai puteam mișca falca să vorbesc.

Am pus scara și m-am întins să ajung la bec. N-ajungeam, normal, că trebuia s-o pun mai în mijlocul holului, nu în dreptul ușii.  Și cum stăteam pe scară cu becul în mână și mă gândeam c-ar trebui să mă dau jos, se-ntoarce amicul meu cu vinul de la Mega și bate la ușă.

– Stai puțin să iau scara ca să poți intra, zic, dar de auzit se aude așa: aiuinaiauaaaăoiina.

Și omul, normal, apasă clanța și intră, ușa se deschide peste scară, o dărâmă, și pe mine împreună cu ea.

Lidocaina a funcționat, nu mi-am mai simțit dinții toată seara pentru că eram foarte preocupată să chițăi de câte ori respiram și-am dormit toată noaptea pe burtă ca să nu-mi deranjez vânătăile de pe spate. A, și de amețită, am aruncat la gunoi și-o față de pernă bună când am schimbat așternuturile.

Lidocaina n-am aruncat-o, o păstrez pentru Șm.