Asta:

găsită aseară pe facebook. Stai așa, măi, ce-i asta? Asta am văzut eu de la geam în fiecare zi până pe la începutul anilor ’80. Nu mai știu când, cred că eram prin clasa I sau a IIa când au dărâmat casele astea.

Strada e fix în centrul orașului, nici nu știu dacă acu are nume, e între Eminescu (Chimiei, pe atunci) și Dacia. Cum e făcută poza, pe dreapta sunt blocurile de pe Chimiei, în stânga, mai în spate – nu se văd, sunt cinema Panoramic și grădinița la care am mers, în față pe dreapta sunt Laboratoarele Vorel, încă în viață, fac diverse produse medicinale din plante și mirosea oribil când prelucrau termic toate ierburile, iar în față de tot, mai mică și cu geamuri orizontale, e o centrală unde în zilele noastre merg cu Catinca să dăm mâncare la pisici.

Noi stăm la etajul patru, așa că aveam o vedere foarte bună peste casele astea. Vara stăteam cu tata în balcon și aruncam cu role goale de nylon de pescuit în pisicile de pe pe acoperișuri și speriam și animalele, și oamenii de dedesubt. Tot vara stăteam în balcon și mă uitam cum lumea își găsea ceva de lucru.

Nu-mi aduc aminte decât că două din magazine erau o cizmărie și un aprozar.La aprozarul ăla mergea tata mai mereu și într-o zi, nu mai știu câți ani aveam, eram suită pe un scaun și mă uitam pe geam și când l-am văzut ieșind cu sacoșele pline atâta m-am agitat să-i fac semne să mă vadă, că m-am răsturnat cu tot cu scaun și mi-am rupt mâna.

Pe urmă au început să dărâme casele, una câte una. N-a durat mult, casele n-au rămas goale și părăsite multă vreme. Ultimul lucru pe care mi-l aduc aminte e tot dintr-o vară când s-a auzit un zgomot mare, mare de tot și când am ieși în balcon, peretele exterior lateral al casei lipite de PlantaVorel căzuse singur. Erau acum la vedere pereți văruiți cu model, pereți cu tapet, pereții cu faianță din baie. Era ca o casă de păpuși, vedeai toate camerele, nu trebuia decât să le aranjezi mobilele și jucăriile și viețile la loc. Chiar și atunci am avut un gol în stomac, ca și cum aș fi simțit încă în casa părăsită viețile oamenilor de-acolo.

În vara aia ne-am jucat la dărâmături. Eram o mulțime de copii în bloc, fete și băieți de vârste apropiate și la opt-nouă ani găsești o mulțime de lucruri de făcut cu niște cărămizi. V-ați ascunselea. De-a magazinul. Luam capace de sticle de bere pe care le umpleam cu praf de cărămidă și le vindeam drept prăjituri cu ciocolată, pe frunze striate de pătlagină. Din cărămizi făceam mobile – paturi, mese și fotolii – pentru păpuși. Băieții luau țevi de plastic de la construcțiile din spate de la PlantaVorel și se fugăreau printre dărâmături trăgând unii în alții cu cornete.

Pe urmă au făcut acolo o parcare. Alte câteva veri ne-am jucat în parcare. Tenis cu piciorul, că desenaseră și un teren, că nu prea erau mașini. Gimnastică la sol și la bârnă (cred că era deja 1984, cu Olimpiada și Ecaterina Szabo), 9 pietre la gardul refăcut al grădiniței (altă poveste și asta), șotron, melcul, țările cu mingea, țară-țară, vrem ostași, rațele și vânătorii, prinsa pe-ntuneric. Pe urmă ne-am făcut mari, nu prea ne mai jucam în parcare. Și, în sfârșit, dinspre parcarea asta se temea mama să nu ne împuște cineva televizorul la revoluție.

Acu, mai dincoace de 90, în parcare a răsărit o clădire mare, al cărei scop nu-l știu nici acuma. Dar sunt pisici de hrănit, asta e bine, deși măgăoaia ne ia aproape toată vederea spre Pietricia și e și urâtă ca naiba. Mai mult, în spatele parcării au mai vrut să construiască ceva și au săpat o fundație ca un crater. Evident că n-au mai făcut nimic și natura s-a întors la ea acasă. Dintre fiare cresc acum ierburi și copaci serioși. Acolo nu-s pisici.

Ze end.