Două povești din același loc.

1.

Ne plimbăm prin Sighișoara. Eu cu ochii pe pereți, ei cu ochii pe telefon. Frecăm menta o vreme până ni se face foame. Alegem un restaurant la plezneală. Mă rog, nu chiar. Au contribuit la alegere anunțul cu „avem bere artizanală” (vezi ce-ai făcut din noi, Radu Popovici?) și faptul că NU aveau pokestop sau lure acolo. Hotel Sighișoara îi zice, trei stele medievale.

Stăm și așteptăm timpul regulamentar de zece minute până ne bagă un chelner în seamă (cred că zilele astea nu mă mai abțin și bag una și despre chelneri), alte minute până vine cu meniurile, sfertul de oră până ne ia comanda și cele treizeci de minute până apar farfuriile. O oră ca nimica. Între timp, plănuim casa de la țară: cu curte, găini, iepurași, vidră, măgar, vacă, porci, albine și orhidee pentru ca albinele să facă miere de orhidee pe care să o vindem la prețuri exorbitante în borcănașe mici-mici.

Una peste alta, ca să vă scutesc de bla-bla, nimic, dar absolut nimic din ce am comandat (paste, pui, mămăligă, usturoi, păstrăv, cartofi pai, supă) nu are sare. Nimic. S-o fi terminat la bucătărie, o fi bucătarul la regim și urăște pe toată lumea, i-o fi ascuns sarea ajutorul ca să-l dea afară, habar n-am. Dar eu sunt deja puțintel nervoasă și-mi încerc norocul:

– Ce bere artizanală aveți?

– N-avem. Adică avem, dar s-a terminat de câteva zile?

– Păi și dacă s-a terminat de câteva zile, de ce aveți și azi anunțul scris cu cretă pe tablă?

– Nu știu, îmi pare rău.

– Și mie-mi pare rău, că de aia am intrat, de fapt.

I-am mai spus că e reclamă mincinoasă, dar nu i-am zis că aveam deja textul scris pentru trip advisor. M-am mai gândit, dar să lași tabla aia scrisă trei zile când știi că n-ai produsul, asta nu e un accident.

Și, pe acest fond luminos românesc, începe povestea numărul

2.

O motocicletă intră pe terasă, vrum, vrum. Încă una, încă una și-ncă una. Nu, nu trei, șapte. Eu rămân cu pastele nesărate în aer, ai mei cu gura deschisă. Niște motocicliști tomnatici își parchează motoarele lângă o masă. Gaz de eșpament? Peste tot. Pe vremuri, pentru cine-și mai aduce aminte, pe CA Rosetti colț cu Pitar Moș era o terasă înghesuită unde beam bere de-a valma. Sensul era spre Magheru și coada de mașini era până la terasa noastră care se numea, normal, La eșapamente. Cinci secunde m-am crezut cu douăzeci de ani mai tânără, da’ n-am eu norocul ăsta.

O gașcă de moși persoane de ambele sexe de vârsta a treia coboară de pe motoare și-ncep să se numere pe nemțește. Sunt toți și se bucură zgomotos să afle că n-a căzut niciunul de pe motocicletă pe drum. Toți au peste 65 de ani. Sunt convinsă că au fost niște hippioți cumsecade acu patrușcinci de ani și acum, după ce au ieșit fiecare la pensie din meseriile lor confortabile s-au hotărât s-o ia de la capăt. Spun asta pentru că 1) toți arată ca niște bunici cărora le lași pe mână nepoții și-i iei doctoranzi în bune maniere, au cel mult un cioc discret și tricou negru, niciunul nu e biker din ăla înrăit și 2) toți călăresc niște chestii confortabile dar puternice, BMW sau Honda strălucitoare.

Noi suntem în continuare mască și ne întrebăm cum o să mai mănânce oamenii care o să se așeze la masa de care și-au sprijinit, practic, motocicletele. Încercăm să le spunem că poate nu-i chiar bine ce fac, dar un chelner le face semn și le bălmăjește că ja, ja, ist ok. Nemții se bucură că ist ok, hippioții din ei sunt rebeli și nu-și pun problema că poate nein, nein, es ist nicht ok. Ba mai trag și un claxon pe chestia asta.

Mi-aduc aminte iar de povestea cu balcanizatul occidentalilor. Nu știu ce concluzie să trag. Că nu toți nemții sunt nemți de corecți? Că suntem neam de slugă? Că poate erau prietenii patronului? Că poate erau chiar patronii? N-am idee. Am numai un gust amar în gură și miros de eșapament în nări.

Nu lăsăm bacșiș. La plecare, printre motociclete, Catinca zice:

– Miroase urât, pe bune.

Ze Germans finally came. On Ze terrace.