– Ai un morcov?

– Am.

– Ai nuci?

– Am.

– Ai zăpadă?

– Scoate nasul să vezi.

– Facem un om de zăpadă?

– Facem.

– Ne dăm cu sania?

– Ne.

Cine mă cunoaște știe că nu mă omor cu munca. Firesc, anul trecut am muncit nițel mai mult și-am strâns niște zile de concediu în plus. Pe care le cheltui acum amânând din răsputeri întoarcerea la birou. De fapt, și să nu mai spuneți la nimeni, mi-am luat niște zile să mai pot sta puțin cu Catinca, până-ncepe ea școala.

Ăsta-i timpul cel mai bun, când suntem numai noi acasă și se cheamă că ne facem de cap. E numai bun, că acum ne vine și zăpada sub geam și ieșim afară la mozoleală. Îmi pare rău pentru voi, oameni mari și fără minte, când am auzit eu cuvântul ăsta la Piatra-Neamț aveam șapte ani și însemna „frecat pe față cu zăpadă”. E timpul comorilor ascunse, al datului cu sania, al bulgărilor și al oamenilor de zăpadă.

– Ce-are zăpada asta?

– Are că e proaspătă și nu se leagă prea bine.

– Atunci o să mă arunc în ea ca-n valuri!

Zbang, pe spate și-ncepe să se zbată ca un pește.

– Iese? Iese?

– Ce să iasă, bre, sufletul din tine?

– Nu, îngerul!

Îngerul plutește mereu deasupra ei, numai acum nu vrea să se așeze cuminte în matca pe care i-a pregătit-o Catinca. Dar nici asta n-o încurcă prea tare.

– Acum ne jucăm de-a dragonul și vânătorul!

Asta nu prea era pe vremea mea și-s sută-n mie convinsă c-avem de-a face cu niște trăznăi din minecraft.

– Ne luăm amândouă câte o casă. Pe urmă ne mai putem cumpăra câte una. O casă costă trei bani. Un ban e un pumn de zăpadă. Gata, eu mi-am mai luat o casă.

Fugăreală în zăpadă. Bulgăreală în zăpadă. Mozoleală.

– Vezi că eu aveam și niște chestii, așa, de regenerare.

– Îți arăt eu regenerare imediat. Piedică-n zăpadă, dragon întins cât îi el de lung.

– Dragonule, o să-ți cruț viața dacă-mi îndeplinești o dorință.

– Orice, vânătorule! (pare că dragonul meu nu stătea prea bine)

– Să-mi dai…nemurirea!

– Vino după mine!

Toiege prin zăpadă. Ritual de făcut semne de prins nemurirea –  trei fețe zâmbitoare.

– Cântă după mine, ca să chemăm nemurirea, vânătorule: „Când pornesc la druuuuum/chem nemurirea la mineeeeee/și dacă o cheeeem/uneori chiar vineeeee”.

Urlăm într-una pe sub ferestrele blocului. Norocul nostru că e frig și nu deschide nimeni geamul.

– Vânătorule, stai lângă mine, că numai eu știu cum arată nemurirea!

– Cum e nemurirea?

– Nemurirea e o hermină albă.

Corect. Înjerul s-a așezat, în sfârșit în matca de zăpadă.