Oricât de brambura mă prezint și orice părere ați avea despre mine, întotdeauna termin ce-am început. Da’ întotdeauna.

Las aici acest mic exemplu, bine documentat:

Octombrie 2014 – o dorință nestăvilită m-a făcut să cumpăr niște lână într-o deplasare la Iași. Mai făcusem un fular în clasa a cincea și un simulacru de fular pentru Catinca, când avea vreo doi-trei ani. Am rugat pe cineva să-mi facă ochiurile de început, că uitasem. Habar n-aveam ce vreau să fac.  (click pe link)

Ianuarie 2017 – dorința nestăvilită a revenit, preț de două ore. Tot nu știam ce vreau de la andrele.  (click click)

Decembrie 2018 – iată, s-a fost făcut un fular, ca din senin.  (no click, just wink)

Sigur, l-am terminat în două săptămâni, că așa era deadline-ul, normal, orice student știe că și chineza o înveți cu o noapte înainte de examen. Dar mi-am lăsat acolo o bucată de suflet, așa m-a chinuit. Fularul ăsta e horcrux-ul meu, acuma nu mai pot să mor decât dacă arde sau îl taie cu sabia lui Griffindor.

A, și-am băgat o mie de metri de ață în el. Un kilometru în patru ani, nu știu dacă ați mai văzut așa timp prost vreodată.

Și încă ceva: mulțumesc anului 2018 că a avut decența să se termine. Mersi. Xoxo