Conduc un camion uriaș care are și remorcă. E noapte, drumul e drept. Sunt cu cineva în cabină, o fată, dar nu știu cine e. E bine că e cu mine, o să fie martorul meu. Cabina e așa de sus, că totul se vede altfel. Noaptea e ca-ntr-un film american vechi, când filmează ziua și pun doar un filtru albastru în fața camerei.

Deodată sunt deasupra camionului și văd totul de sus. Drumul merge drept spre mare și terenul e întins și plat și nu e plajă, câmpia se termină direct în mare, doar când mă apropii se vede brusc că nu e câmpie, malul se termină scurt mult deasupra mării, acum văd albul stâncii și camionul răsturnat, încolăcit în jurul cabinei ca un melc.

Mă uit la fata de lângă mine și mă întreb cum am scăpat.

Suntem cu prieteni vechi, pe unii nu i-am mai văzut de zeci de ani și fata le povestește ce s-a întâmplat. Unul dintre ei chiuie și-mi toarnă o sticlă de vodcă în cap:

– Gata, zice, ești botezată de-acum și toată lumea râde.

Mă întâlnesc pe stradă cu o prietenă din facultate, suntem prietene și acum, dar ea arată ca atunci, înaltă, tânără și foarte elegantă. Are un pardesiu maro roșcat, care se asortează pefect cu câinele care o trage după el. Nu știu ce soi e, e înalt și sârmos, un câine de vânătoare și e chiar câinele ei de acum 30 de ani, de când am cunoscut-o. Și tot de-atunci nu m-am mai gândit la el.

– Unde mergi?
– Pe Motoare, e toată lumea acolo.

Din partea cealaltă vine un amic tot din vremea aia și dăm ușor din cap. În mintea mea mă văd mereu în camionul căzut.

Suntem la Motoare, e seară, prietena mea mă vede și se miră:

– Nu știam că X te-a chemat și pe tine?
– De ce să mă cheme?
– E ziua lui.
– Pe mine nu trebuie să mă cheme el.

Îl văd, e într-o cămașă albă, e amicul cu care ne intersectasem mai devreme, ne luăm strâns în brațe și-i zic la mulți ani, mă dă la o parte ca să mă vadă mai bine și-mi spune:

– Ce bine că n-ai pățit nimic!

Mergem toți la o masă. Prietena mea mă trage la o parte și-mi zice:

– Hai, că avem un proiect nou, în imobiliare.

Nu pricep absolut nimic din ce vorbesc, dar plasez fix la momentul potrivit cuvântul “recipisă” și toată lumea crede că știu ce zic.

Suntem într-un apartament luxos unde am stat imediat după treaba cu accidentul, doar că acum stă în el o șefă mare de la Vodafone. Arată oribil, murdar și cu varul și vopseaua sărite.

Ușa se deschide și un bărbat ne spune, foarte serios:

– Să mergem jos, la restaurant, e urgent.

Jos ne spune că în clădire a scăpat un șarpe veninos și ca să-l prindem trebuie să îi cântăm un cântec de leagăn în spaniolă. Toată lumea cântă pe rând și bărbatul țipă mereu că nu e bine, că accentul nu e bun, că vocea nu e suficient de blândă, că spaniola noastră e de doi bani.

Deschid ochii, e 7.30 în loc de 6, sunt mahmură ca după nuntă și e și luni. Viața-i bună, acum cu o oră mai devreme.