Sunt într-o cofetărie-patiserie. Cer ceva, o brioșă. Vânzătoarea o ia cu mâna din vitrină. Și înlemnesc. În cealaltă mână are un cățel mic-mic.

– Cine-i băiat bun? Cine, cine? îl tot alintă. Cu o mână ține brioșa mea, cu cealaltă apropie bucata de câine de nasul ei. Pentru câteva secunde, brioșa, câinele și gura vânzătoarei sunt atât de aproape încât nu-mi dau seama care din ei o să muște din prăjitură.

– Doamnă! strig la ea.

Se uită la mine mirată, apoi pune brioșa pe farfurie și mi-o dă.

– Nu cred c-ar trebui să țineți cățelul cu dumneavoastră în timp ce vindeți. Mă simt de parcă sunt Capitain Obvious, dar nu mă pot abține. Nu e igienic, n-aveți cum să faceți așa ceva într-un magazin alimentar.

Mă uit în jurul meu, ceilalți clienți par mai deranjați de mine decât de vânzătoare și atunci mă enervez de-adevăratelea. Sun la ANPDC și-i și zic vânzătoarei, care se uită la mine nervoasă și-ncepe să se scuze agresiv:

– E doar un cățel, ce atâta tevatură!

Mamă, mamă ce nervoasă sunt. Ce-o să mai scriu eu despre asta!!, îmi zic în timp ce aștept să răspundă cineva la protecția consumatorului.

Numai că imediat îmi dau seama că nu pot să scriu despre asta, pentru că nu-i adevărat. Visez. Mă trezesc și beau un pahar cu apă. Șm mă linge pe picioare. Unde-am ajuns, să visez chestii ca să am ce scrie! Mă culc la loc, afară încă plouă. Și-o visez pe soacră-mea.