Duminică dimineață mi-am luat inima-n dinți și m-am dus la semi. N-am mai alergat ca lumea de vreun an jumate. Da’ am zis că numai dacă mă duc o să aflu dacă mai pot. Și cum alergam eu așa, ușurel, picioarele funcționau, creierul era ocupat cu altceva și nu-mi spunea să mă duc pe furiș să mă bag la loc în pat, mi-am dat seama că era bine. Nu m-a deranjat decât un domn biciclist care voia musai să însoțească pe cineva, dar printre alergători, nu după banda de delimitare.

Din cauza asta, când am auzit din nou în spatele meu ding-ding, ca un claxon de bicicletă și-o voce de bărbat care cerea să-i facem loc, am zis cu năduf, fără să mă uit:

– Ce loc, care loc, ce cauți tu aici?

Dar nu erau decât doi participanți în vehicule speciale de la cursa pentru persoane cu dizabilități.

Am scos niște scuze și-am alergat în continuare cu capul în jos și nu m-am alinat decât la gândul că oricum ei au terminat înaintea mea iar eu mi-am păstrat locul acela cald și special în iad.