Luni dimineața, prima zi de curs. Ea e zâmbitoare, eu sunt fericită fiindcă am reușit să-mi trag ștrampii peste pansament. Afară e frigul dracului și plouă. Mă ia de mână și zice:

– Ce faaaci?

– Mbine, bine, răspund.

Mă salutase și dimineață, la hotel, la micul dejun. Am salutat-o și eu, deși habar n-aveam de unde o știu. În continuare nu pot să-mi dau seama cine e. Nici nu-s suficient de trează ca s-o întreb de-a dreptul de unde ne cunoaștem, ar fi și nasol să fac o gafă din prima.

– Vaai, zice ea, văăd că faci bine!

– Aha.

– Faci bine, bine de tot!

– Încerc și eu.

– Faci foaaarte bine, spune din nou și se uită insistent spre burta mea.

Oh, for fuck’s sake!

– Ahahahaha, mă prind, în sfârșit. Da, dar nu. Nu sunt eu aceea. Altă colegă e însărcinată.

– Eeee, hai, recunoaște.

– Nu, eu doar m-am îngrășat.

Privirea mea singură ar fi trebuit s-o convingă, dar nu.

– Cuuum, tu care alergi atât???

WTF, again and again, poate n-ar mai trebui să-mi povestesc viața pe net, cine ești și de unde știi lucrurile astea?!?

– Ei bine, da, eu.

– Ah, și eu care credeam…

– A fost și vremea mea, dar acum vreo zece ani, încerc s-o dreg, c-o văd cât e de dezamăgită.

– Ceeee?

– Da, acum zece ani eram însărcinată.

– Cum, ce, dar tu câți ani ai??

Asta e, la câte știe, aș putea să-i spun și asta:

– 40.

– Ceeee??

I didn’t see that one coming (și nu fac pe nebuna, e pur și simplu un defect, mă trezesc uneori gândind în engleză).

– Ceeee? zice din nou? Păi eu credeam că ești muult mai tânără decât mine.

Au trecut trei zile de-atunci. Mi s-a spus că am mai lucrat împreună acum un an. Sunt impresionată că m-a ținut minte. Și-mi pare rău că eu n-am reținut-o. Dar ce mă macină cel mai tare și încă n-am aflat e: câți ani are?