Fiindcă-i vară, na.

Notă: Nu mă plâng de viața mea. Da’ chiar deloc. Numai că uneori mi-aș dori ca lucrurile să fie puțin mai simple.

Acum zece ani. Acum zece ani l-am cunoscut pe amicul meu stomatolog. Mi l-au adus în dar viața haotică și o oarecare lipsă de calciu. Ne-am împrietenit pentru că mergeam de trei ori pe săptămână la tratament. Cred că dacă, printr-o întâmplare nefericită, ar orbi, tot ar putea să-mi repare ceva în gură, așa de bine îmi știe toți dinții. De fapt, unii dintre ei nici nu mai sunt ai mei, sunt ai lui. Vom reveni la ei mai târziu. Ne-am împrietenit și pentru că s-a nimerit să rămân însărcinată în timpul tratamentului. Și pentru că soțul meu s-a hotărât să mă părăsească imediat după ce-a aflat, ceea ce era tot în timpul tratamentului meu dentar. Mă rog, nu exact în timp ce dentistul îmi repara dinții, dar înțelegeți ce vreau să zic. O vreme, săracul stomatolog mi-a reparat și dinții, a făcut și terapie cu mine.

Acum vreo cinci ani. Viața pare că-mi surâde. Cunosc pe cineva, după cinci ani de pauză romantică și amoroasă. Hm, hm. Ușor amețită de senzațiile tari ale unor întâlniri pe care nu le-am mai experimentat de multă vreme, vin într-o zi mai devreme de la birou. Mă bag în pat – dulce oboseală. Planul e să mănânc niște fructe, să citesc ceva și să adorm repede. Mănânc niște fructe, puțin cam tari, citesc ceva. Când să-mi alunece cartea din mână, mă-ntorc brusc de pe o parte pe alta și-atunci se-ntâmplă. Ce? Habar n-am. Simt numai o senzație ciudată în gură. Buza de sus e trasă fără voia ei spre cerul gurii. Mă chircesc, nu de durere, de dezgust. Ating cu limba, dar n-am ce. Alerg în baie, deschid gura și-o-nchid imediat cu groază la loc. Unul din dinții din față, creație de mare artă a prietenului stomatolog, pe care o port cu mândrie de un cincinal, a dispărut. Scuip, cade de undeva dintre gingie și obraz. Oh, the horror. The horror.

Pun imediat mâna pe telefon, dentistul nu răspunde. Normal că nu răspunde. Nu numai că nu răspunde, dar nici nu sună înapoi. Așa-i el. Sms: Sună-mă. Te rog. E urgent. Pe urmă încep să mă gândesc unde-l pot găsi la ora șase seara. Până mă gândesc eu, îngerul meu păzitor l-a luat de mână și l-a pus să mă sune:

– Ce-ai pățit?

– Doctore, mă cunoști.

– Aș fi vrut să nu, dar da.

– Doctore, am cunoscut un băiat.

– Bravo ție.

– Doctore, nici nu pot să-ți spun ce bine e.

– Bravo, să fie cu noroc.

– Doctore, n-am apucat să ne vedem decât o dată…știi tu.

– Și te-a și lăsat?

– Nu, da’ o să mă lase urgent dacă mă vede, că mi-a căzut un dinte!

O urgență e o urgență. Și el a înțeles exact care era urgența mea. Nici nu vă zic cât de repede mi-a spus să mă prezint. Da’ și eu. Sar în mașină, dau din volan ca apucata. Între timp, mi se pare că toată lumea vede cum buza de sus îmi intră în gură prin gaura lăsată de dintele lipsă. Eram ruptă de nervi și de oboseală și moartă de frică. Cu toate astea, la un semafor, dintr-o Dacie roșie (n-am să uit nici cu Alzheimer că era o Dacie roșie), îmi zâmbește unul. Repetat. Ca să relaxez puțin situația, îi zâmbesc și eu, larg, pe urmă bag tare ca să nu-l aud dacă zice ceva. Nu i-am auzit decât pe ceilalți de pe banda lui claxonându-l, că a cam ratat verdele.

Ajung la cabinet, dentistul face mișto de mine, fiindcă poate, iar eu nu mai am putere decât să deschid pumnul și să-i dau dintele:

– T rg, îi zic fără vocale, ca să nu deschid gura prea tare.

– Ai, să mor, îl aud. Deschide gura. Ai de capu’ tău, ai de capu’ tău.

– Știu.

– Nu știi nimic, zice. Ăsta nu-i căzut, e rupt. Am mai văzut lucrări care să cadă, dar nu care să se rupă ca dintele ăsta. Ești de manual, femeie, ar trebui să te plătesc eu la ce chestii îmi aduci. Nu pot să ți-l fac.

Cu tensiunea spre zero, nu pot decât să mă uit la el ca un iepuraș rănit și să-i zic:

– Fă-i ceva, orice. Vrei să rămân fată bătrână? Vrei să mor singură printre pisici după ce pleacă copilul de-acasă? Vrei să mă găsească vecinii în bucătărie, pe jumătate mâncată de animale, pe jumătate putrezită?

L-am înduplecat. Mi l-a prins c-o sârmă. Da’ așa de bine, că nu s-a cunoscut nimic-nimic. Pe urmă mi-a făcut un dinte nou. Și nici bărbatul nu m-a părăsit. Încă. Doctore, rămân veșnic recunoscătoare pentru lipeală.