Când ne-am mutat, am primit trei chei de-un fel și cinci din alt fel. Am tras la sorți și ni le-am împărțit cum am putut. O vreme aranjamentul a fost bun, pe urmă ne-am luat pisică. Fiindcă suntem leneși și oricum ne era greu și numai cu noi, când am văzut păr de pisică prin toată casa am vorbit cu cineva să ne ajute la curățenie și de-aici a început balul.

I-am dat femeii una din cheile din care aveam mai multe, că restul erau băute. Și nu era cheia de la yala pe care o închideam și deschideam zilnic. Asta însemna că în zilele în care venea femeia, noi trebuia să fim atenți să închidem numai acolo unde avea ea cheie. N-a mers. De câteva ori a trebuit să ne întoarcem din drum să-i deschidem. Și-odată am făcut bine și-am închis-o în casă. A vrut femeia să se ducă-n treaba ei, iaca nu, cu noi nu merge așa. A trebuit să mă duc eu rostogol zece kilometri de la birou s-o eliberez. Abia atunci i-am făcut și ei chei să aibă cât încape. A se reține, doamna femeie închide ușa în toate locurile posibile.

Pe urmă a mai fost un bambilici când a uitat Ionuț cheile la Cluj. No problemo, viața cu un rând de chei ne-a adus mai aproape. Când s-a rezolvat și asta, am pierdut eu o cheie la alergat și Ionuț trebuia să închidă numai unde aveam eu cheie. Pe urmă să vezi cum rămâneam încuiată pe-afară, de mă vedeau vecinii pe scară și puneau pariuri că urmează să-mi zboare și bagajele pe geam. O dată, de două ori, de trei ori.

– Hai să mai facem un rând de chei.

– Hai.

N-am făcut, normal. Am luat eu cheile de la bonă, care contau ca „rând de rezervă”.

Ceea ce nu m-a împiedicat ca odată să le uit la birou, eu să mă duc la dentist, să ajung la șapte seara la bonă cu botul umflat și îndurerat și să constat că eu n-am chei, ea n-are chei și Ionuț nu e în București. Numai dumnezeul proștilor m-a ajutat să nu dorm cu copilul în stradă. M-a costat doar o oră jumate, un drum până la birou, unde o colegă rătăcită s-a îndurat de mine și mi le-a lăsat la poartă. A, și vreo zece algocalmine.

Acu o săptămână, când am plecat în vacanță, Ionuț a făcu un aranjament cu un prieten, să vină să dea la animale. Pe urmă o colegă a zis că vai, de ce?, le iau eu și noi am zis sărumâna și i le-am dus în drum spre aeroport. În mașină ne-am numărat, eram toți cinci, numai când am ajuns la ea la poartă ne-am dat seama că uitasem acasă litiera, nisipul și mâncarea pisicii. Lasă, zice Ionuț, îl rog pe R. să se ducă. Păi, roagă-l dacă poți, că tu i-ai dat lui cheia de jos și ai încuiat sus. Ne-am liniștit după ce am pus femeia pe drumuri să se ducă să ia ea nisip și mâncare, că doar ea s-a oferit, noi nici n-am zis.

Și nici n-ar fi fost nimic dacă nu ni s-ar fi terminat vacanța. Am ajuns frumos de la aeroport cu bagaje și sacoșe și ne-am oprit în fața ușii ca niște văci tinere: Ionuț avea numai cheia de sus, eu nu luasem cheile bonei de-acasă, iar doamna femeie de la curățenie, țineți minte, nu-i așa, închide p e s t e t o t.

Ăla a fost the point of no return, când l-am trimis pe Ionuț să recupereze cheia de jos, nu înainte de a plimba din nou toate bagajele, și pe urmă ne-am făcut o sută de chei de rezervă.

Iar ieri dimineață, când am ajuns la birou, am primit acest mesaj: