Catinca are o sută zece mii de jucării și încă îi mai sunt datoare cinci. Cinci – deocamdată. Dar mintea ei nu stă degeaba și-aseară îmi zice:

– Știi că eu am multe jucării și nu vreau să mă despart de ele.

– Oho.

– Și știi că nu prea mă joc cu ele și pe urmă vreau unele noi.

– Și-ncă- cum.

– Dar știi ce-o să fac cu ele?

– O să le împachetezi frumos și o să le dai la copii care nu au? zic și eu la plezneală.

– Nu. Când o să fiu mare o să-mi iau o casă cu multe camere (fata lu’ mama) și o s-o fac muzeu și o să expun acolo toate jucăriile.

Mda. Nu e rău. Nu e rău.

Pe urmă îmi spune toată seara cum o să amenajeze, cum o să le expună, cum o să facă niște peșteri artificiale pentru dinozauri, o cascadă și multe plante, cum o să le ude, cum o să fie programul și, nu în ultimul rând, cum o să facă niște pături mici și în fiecare seară o să facă turul exponatelor să învelească toate jucăriile de noapte bună.

– Da’ mami, zic, n-o să-ți ia prea mult?

– Programul o să fie până la șapte seara, până la zece când mă culc o să mai am trei ore.

– Auzi, dar la muzee crezi că învelesc scheletele de dinozauri în fiecare seară?

– Nu, zice, că n-au milă.

Și se întoarce pe poziția de somn.