Am mai spus, sunt slaba de inger si cedez usor. Mi-a zis unul ca sa fac un semimaraton, am facut doua. A mai zis o duoamna ca uite, au bagat astia 21 de kilometri prin padure in decembrie, mergem? si sa vezi ce repede m-am inscris.

Timpul trece, alergarea vine. Duminica (ieri, adica), Trail Run, in padure la Baneasa, in padure la Baneasa, Veto. Sambata seara, sedinta tehnica cu ingerul pazitor:

Ingerul Pazitor (IP, asezat pe umarul drept de era sa fac torticolis ca tot imi zicea sa ma uit in ochii lui): – Ia sa vedem, ca avem cartea asta despre alergare: cum te-ai antrenat?

Eu: – In IOR.

IP: – Lasa asta, la antrenamentele in padure ai fost?

Eu: – Nu, ca n-am avut timp.

IP: – Aha. Si cum te-ai antrenat?

Eu: – Am alergat asa, cam o data pe saptamana, dar ultima data mi s-a facut rau si..

IP (cam nemultumit): – Nu prea te-ai antrenat, a? Si te duci asa, aiurea-n-tramvai in padure?

Eu: – Ma duc.

IP (nemultumit de-a dreptul): – Ma rog. Hai sa vedem cu pantofii. Zice pe site ca sa aveti pantofi impermeabili de trail run. Ai?

Eu (mandra): – Am. Ieri seara i-am luat. Vezi ce frumosi is?

Ingerul Nemultumit (IN): – Cum, toanto, ca la toate cartile zice sa n-alergi cu pantofi noi!!!

Eu: – I-am purtat azi toata ziua.

IN: – Toanto. De mancat, ce-ai mancat?

Eu: – Ce mananc eu.

IN: – Adica prostii, putin si aiurea. Toanto. De fumat, ai mai fumat, nu?

Eu: – Haide, mai..

IN: – Nu te-ai antrenat ca lumea, n-ai alergat deloc in padure, ai pantofi nou-nouti, ai mancat prostii si ai mai si fumat. Eu nu stiu ce dracu o sa faci acolo.

Acum, eu niciodata n-am fost de acord sa zicem cuvinte din astea grele la suparare, ca nu stii ce se poate intampla. De data asta, puff, pe umarul stang mi-a aparut un drac hlizit:

DH: – M-ati chemat, am vinit. Lasa, tu, fata, c-ai mai alergat la viata ta. O sa te descurci. Si le-ai si promis la oamenii aia ca te duci, ai mai dat si-in scris ca nu te lasi de alergat, tre sa mergi acu.

Eu: – Asa zic si eu. Ma duc si-alerg si asta e, iese ce iese.

IN: – Ibp*.  Faceti ce vreti.

Duminica dimineata. Cam cu emotii. Ma imbrac, ma verific de numar, glucoza, isostar, sticla cu apa, baterie la telefon, pornim. Minus doua grade afara si ceata. Bun. Nu bate vantul, nu ninge, nu ploua, n-am de ce ma plange. Ajungem. Ma iau amicii in primire. Hai, ca sa vezi ce ne distram, ca sa vezi la sfarsit sarmale, ca nici noi n-am mai pus piciorul inainte in padure. Ma uit la ei, astia-s oameni seriosi, alearga cate o suta de kilometri odata, nu-s de-ai mei care fug numai dupa autobuz. Imi mai vine inima la loc.

Ne pornim. Nitel pe asfalt, sa nu ne sperie, pe urma direct in padure. Nici padurea asta, imi zic, ce-o sa fie, ca uite, e acoperit pe jos cu frunze, am pantofi buni, n-alunec. Dar raman asa, mai in urma, precauta, sa nu-mi pierd suflul si sa ma fac de ras dupa doi kilometri. Oi, si-ncepe: noroi pe carare ca-ntr-o poezie cu tarani de Octavian Goga. Balti. Ocoluri printre tufe desfrunzite, care-ti ard cate o crenguta peste picioare de te ustura. Noroi. Balti. Teren bun pe care bagi viteza. Carari cu noroi, mai rau ca la inceput, ca acum e framantat de picioarele alora care-au trecut pe-acolo inaintea mea. Pauza de ceai si energizante. Hlizit la poze. Pe urma iar noroi. Noroi in care vezi urme de mistret. Noroi si frunze. Da frumos, frumos cum nu s-a mai vazut. Eram singura in padure (pentru ca eram cam ultima, de aia) si era asa de misto ca m-am gandit automat la urmatorul trail run. Ma rog, de fapt mai tot timpul m-am gandit la altceva, o asociere cam stupida, dar de care mi-a fost greu sa scap.

In spatele casei bunicilor mei incepea padurea. O padure mare, in care se mai vedeau transeele din al doilea razboi mondial. Bunicii mei a trebuit sa tina in casa o vreme niste nemti. Iar eu, alergand, imi inchipuiam ca fug de nemtii aia, care ma urmaresc. Va inteleg, pana si mie imi venea sa rad la gandul asta, mai ales ca-mi spuneam mereu: „Dac-ar fi fost nemtii in spatele tau, sa vezi ce viteza bagai, nu te lalaiai asa ca la plimbare”. Dar chiar si asa, alergand cu atentie, calc gresit si-mi cam busesc glezna. Nu prea tare, ca nu ma doare cand calc, dar dupa aia am o serie intreaga de calcaturi strambe, de zici ca trebuia sa iasa la numar. Cred ca in vremea asta ingerul isi ineca amarul, in timp ce dracul hlizit trecea pe la casierie sa-si ia prima.

Din nou noroi si balti, de data asta cu niste picuri de gheata care cad din copaci si care fac frunzele sa trozneasca ireal. Blair Witch Project. Rad si alerg mai departe. „Hai, ca nu mai ai mult”, asta aud de la fiecare voluntar de pe traseu. Pana chiar nu mai e mult. Compar in gand si-mi iese ca da, e mai obositor la trail run. Mult mai frumos, dar obositor: picioarele chiar au nevoie de antrenament ca sa ma scoata din padure in regula. Acum sunt cam moi si cam tremura din genunchi. Ultimii kilometri sunt in lume, pe asfalt. Sunt obosita, dar fiindca am iesit printre ultimii, lumea e cu ochii pe mine. Ridic picioarele si alerg. Nici nu-mi dau seama cum. Parca am iesit din mine si ma uit la mine alergand. Un prieten, pe care-l credeam plecat demult, ma incurajeaza si alearga putin cu mine. Imediat ce ma lasa singura, sosirea. Zambesc. Ingere, uite c-am terminat. Chiar sunt data dracului.

 

_ _ _

* o injuratura foarte urata