Terminam clasa I. Aveam serbare la Casa de Cultură. Poate nu era serbarea de sfârșit de an, poate era altceva, vreo prostie cu brigăzi artistice din Cântarea României, dar știu că era vară și eram albinuță într-un spectacol. Și mai știu că muream de frică să merg singură la repetiții (distanța era mică, bașca pe vremea aia era ok ca un copil de 8 ani să meargă singur pe stradă). Și că aproape nu m-am dus la spectacol, pentru că mă temeam de dacia neagră cu număr mic care fură copii de pe stradă, să facă hoții săpun din ei.

Nu mai știu cum a pornit zvonul, cel mai probabil circula prin școală. Se vorbea pe șoptite și ți se dădeau detalii care-ți făceau pielea de găină. Erau și ăia mai curajoși care făceau pe nebunii, alții care se bucurau că te pot speria, alții care spuneau în gura mare că ei au un prieten sau un frate care chiar a văzut dacia neagră trecând pe strada școlii. Suficient cât să bage spaima în mine și să mă tem să ies pe stradă în miezul zilei. Ai mei mi-au zis că nu-i adevărat, dar ce știau ei? Spaima mea era mai adevărată decât povestea.

Cu vremea am prins gust de legende urbane, am și niște cărți drăgălașe pe tema asta, am o prietenă cu care le disec în lung și-n lat, lucrurile s-au așezat.

De câțiva ani am început să aud iar povești despre salvări care umblă după copii și le fură organele. Zilele astea, din nou. Ce să zic, modern, adaptat, curat. Dacia neagră e salvare, nu ne mai trebuie grăsimea, ne trebuie rinichii voștri, mwahahahaha. Poate că fiecare generație are nevoie de spaimele ei ca să crească, dar tot astea?

Am întrebat-o pe Catinca, la ea n-au apărut încă zvonurile în școală. La voi? Și, apropo, la mine asta a fost singura legendă urbană, voi ați mai avut parte și de altele?