De vreo cateva saptamani, de cand a dat iarba, Dracul Hlizit vine in fiecare seara si-mi zice:

– Da’ o socata, o socata nu bem si noi primavara asta?

– Bem, Drace, ca-mi place de nu mai pot. Da’ de unde bem?

– Pai daca n-avem de unde, facem, zice Dracul si hlizeste, pe urma se duce sa se culce.

Mie socata-mi place tare. Facea mama aproape in fiecare an. Primavara venea mereu cu cate un sentiment nou, pe care-l rumegam la o socata. Sau pe care mi-l accentuam cu cate o socata, depinde de cat de fermentata era cand ma puneam pe analizat.

Pe la 14 ani, la Vacantele Muzicale, am ascultat prima data, pe fond de socata, Toco-Toccatina lui Paul Constantinescu si de-atunci tot ascult la ea.

Pe la 18 ani, am facut o meditatie la engleza dupa doua socate bine fermentate, de se mira bietul profesor ce usor gasesc cuvintele si ce cursiv le leg intre ele.  

Asa ca aseara, la insistentele Dracului Hlizit, am fost si-am luat trei maini de floare de soc, o plasa de lamai, niste zahar si i-am dat drumul.

Si cum taiam eu frumos lamaile, m-a napadit amintirea adevaratului motiv pentru care mi-i draga socata.

Aveam noua ani si cheia de gat. Veneam singura de la scoala, aruncam mancarea pe geam cu mare indemanare, sa para chiar c-am mancat si ma apucam de citit. Cand n-aveam vreo carte anume in care sa ma arunc, rasfoiam cartile din biblioteca. Aveam tone de carti de teatru si cinematografie ca de, asta era modelul in familie. Citeam ce citeam si pe urma saream la poze. Primele erau mereu unele cu Marlene Dietrich in Ingerul Albastru si cu Al Johnson in Cantaretul de Jazz. Acu, eu aveam noua ani. La noua ani, un alb care se vopseste negru e mult mai interesant decat o famme fatale. De la o poza la un gand, drumu-i scurt. De la gand la fapta, cand esti singur acasa, drumul e ca din sufragerie in bucatarie. In bucatarie, unde am scobit prin dulapuri pana am gasit rezerva strategica de cacao. La Piatra-Neamt, in 1984, cacaua nu era chiar pe toate strazile si mama tinea cu dintii de fiecare lingurita. Nu ca asta m-ar fi interesat. M-am cremuit nitel cu niste crema de fata de-a mamei (am ezitat putin daca sa scriu de-a sau de-ale, dar era singura crema, so..), peste care am pus cacao din belsug. Mi-a placut ce-am vazut. Imi lasasem si putin alb in jurul gurii, ca sa seman mai mult cu Al Johnson. Eram perfecta.

M-am admirat o vreme si-am interpretat diverse piese de Mirabela Dauer in oglinda – pe-atunci auzisem numai de conceptul de jazz, muzica n-o ascultasem inca – si cand era distractia in toi mi-au cazut ochii pe ceas. Era 3 jumate dupa amiaza. Mama pleca pe la 3 si-un sfert de la serviciu, iar in Piatra-Neamt nu faceai mai mult de 15 minute pe jos din orice punct in orice punct al orasului. In cazul nostru, de la mama pana acasa erau vreo cinci minute de mers lalait. Practic, mama trebuia sa fie in casa de zece minute. Dar nu asta m-a panicat, ci faptul ca eu eram pictata toata cu cacao si casa era vraiste din cauza spectacolului meu. Am strans totul cat am putut de repede si am zbughit-o-n baie sa ma spal pe fata.

Well. Era 1984 si nu aveam apa. Mai rau decat atat, era 1984, ora 3 jumate si nu aveam apa. Singurul lucru pe care am mai putut sa-l fac pana sa aud cheia in usa a fost sa iau cateva cani de socata si sa ma spal pe fata cu ea.

Nu stiu cum a trecut. N-a observat nimeni nici cacaua lipsa, nici borcanul de socata mai gol decat era cazul, nici faptul ca aveam fata lipicioasa. Sau daca au observat, au lasat de la ei si ne-am vazut de treaba, dar nimeni n-a zis nimic despre trebusoara asta – pana azi, cand o scriu eu cu ochii in borcanul unde bolboroseste prima mea socata.